marți, 7 decembrie 2010

COLOCVIILE NAŢIONALE „ION CREANGĂ”,

Muzeul Literaturii Române Iaşi şi Societatea Culturală „junimea’90” organizează miercuri, 15 decembrie 2010, începând cu ora 11.00, la Bojdeuca „Ion Creangă”, COLOCVIILE NAŢIONALE „ION CREANGĂ”, ediţia a doua, cu tema „Receptarea operei lui Ion Creangă în epoca postmodernă”.

Participă: acad. Mihai CIMPOI, Gavril ISTRATE, Mircea COLOŞENCO, Dan MĂNUCĂ, Mircea A. DIACONU, Vasile TĂRÂŢEANU, Constantin PARASCAN.

- Lansarea colecţiei „Biblioteca Ion CREANGĂ” – 12 volume (Editura PRINCEPS EDIT). Prezintă: acad. Mihai CIMPOI şi Liviu APETROAIE;

-Vizionarea filmului „Eminescu, Creangă, Veronica” realizat de Octav MINAR în 1914;

- Recital artistic din opera lui Ion CREANGĂ, susţinut de actorul Dionisie VITCU.

Coordonator: Daniel CORBU

joi, 2 decembrie 2010

Vasile Iftime, un mesager al carnalităţii şi ludicului cerului


Lumea contemporană e sufocată de poeţi, iar cei mai mulţi dintre aceştia îşi etalează poeticele pe tarabele literaturii în fel şi chipuri. De multe ori ai nevoie de mască de gaz, pentru a nu te sufoca de atâtea poetici, atunci când ieşi cu iubita să admiri buricul pământului. Poezia este pentru unii un organism de metal construit să dăinuie chiar şi celor mai acide ploi. Pentru alţii, poezia este cenuşăreasa care poate umbla prin cetatea postmodernităţii cu diferitele chipuri ale kitshul-ui. Pentru alţii, poezia este compusul feluritelor texturi şi inginerii vizuale care, nu fac decât să te ducă cu gândul la rochiile pe care le poartă dansatoarele de la Rio de Janeiro în timpul canavalelor, însă cert este că pentru Vasile Iftime – poet blestemat din Botoşani – poezia este un corp din carne şi aromă de miere, un fluture ce-şi poartă dragostea, bine, ascunsă sub cheie. Poetul este un fântânar al iubirii, un Don Juan care strigă în piaţa publică, fericit, că are multe femei pe care le iubeşte. Cel puţin, aşa par să ni se arate lucrurile, cu privire la acest poet, după lectura volumului „Alte poeme, alte femei”, apărut anul acesta la Editura Conta din Piatra Neamţ. Volumul împărţit în două secţiuni – „Poeme cu toate femeile lumii” şi „Poeme cu ce a mai rămas” – ni-l arată pe poet ca pe un adolescent, pe care îl vezi când îndrăgostit şi pus pe şotii, când profund, încercând să desluşească feţele lumii ce-o descoperă. Poezia lui este scrisă parcă dintr-o suflare, dintr-o descărcare a inimii şi a poftelor, scoate la vedere dialectica iubirii carnale şi metafizice, aduce în atenţie un limbaj ce ţine de mecanismul sincerităţii, care constă dintr-o erupţie de adevăr al sufletului. Asta nu înseamnă că poetul se lasă dus de valul parfumat de atâtea femei (Ioana, Maria, Tovarăşa învăţătoare, Laura, Paula, Tiganca, Alexandra, Sofia, Tanti Didina, Ştefania, Genia, Eva, etc.) şi uită de lumea în care trăieşte. Atunci când o conştientizează devine un bărbat morocănos, ironic ce pune în centrul poeticii sala şi alte teme cum ar fi: moartea, masca, timpul, familia (mama) şi Dumnezeu. Din poezia lui Vasile Iftime găsim dorinţa poetului de a surprinde cititorul, de-al aduce aproape de trăirile şi viziunile lui, de a-l determina pe acesta din urmă să se cufunde în tulburătoarea retorică a iubirii. Desigur, poetul e viclean, am putea spune, dar viclenia lui ţine de o altă dimensiune a retoricii poeticii sale, ţine de acea dorinţă a împărtăşirii, întâlnită de multe ori în jocurile copilăreşti. În acest sens, iată cum îl descoperim pe poet: „Teodosia / hai să ne desenăm dragostea pe asfalt / şi apoi să jucăm şotron toată noaptea / în vârful iluziilor până la capăt /…/ nu te sfii / păşeşte peste sânge precum petru a păşit peste apă / acest joc despre înălţarea din cremene / îl cunosc dinainte de a mă naşte cenuşă”, (Poem cu Teodosia). Poezia lui Vasile Iftime miroase a cretă şi a urme lăsate de îngeri, este construită din fraze versificate, asemenea rugăciunilor de seară, poetul de cele mai multe ori abordând o atitudine sfioasă şi tandră. Chiar dacă foloseşte de multe ori, abuziv, construcţii vizuale – care şochează, semn că poetul deţine un credit de creaţie lirică – Vasile Iftime demonstrează că literatura este singurul loc în care spaţiul nu comportă limite, este locul unde Poetul şi Dumnezeu iubesc în aceeaşi manieră, este locul unde icoanele se deschid ca nişte fecioare, peste care trece marea taină a morţii, „scriu / la ce dracu mai scriu / când poet pot să fiu toată moartea” (Poem cu singura mireasă). Morocănos şi ironic în acelaşi timp, Poetul găseşte lumea şi ca un sanatoriu în care oamenii, muribunzii duc povara unor reţete predestinate, iar pe de altă parte îl găsim pe marele doctor scriind parcă în aceeaşi limbă pe care doar poeţii o vorbesc. „acolo / în camera de gardă / dumnezeu scrie reţete instant / de îndulcit întunericul / după chip şi asemănarea sa / reţete pentru toate gusturile / cu aromă de diazepam / şi miros verde a iarbă de coasă / reţete pentru vise alb-negru”(Poem cu Ioana). Să fie oare rolul poetului botoşănean acela de a fi curierul cerului, să fie oare acest volum scrisoarea Poeziei pentru Om, să fie aceste poeme suma unor pilde despre iubire şi moarte? Cert este că avem aici un poet pe care, cel puţin, de acum încolo multe generaţii (şi de femei) îl vor citi şi îl vor întoarce pe toate feţele pentru a scoate din el vasta lucrare a fericirii şi a jocului.

marți, 30 noiembrie 2010

Dan C. Iordache, o poetică "despre viaţă şi altele"

Lumea postmodernă e bântuită de Dumnezeul negat, este aflată în faţa unei dialectici a acceptării Lui, este pregătită să-şi consume istoricitatea şi să se desfăşoare pe un făgaş al acceptării umbrelor. Volumul de poeme „abel şi eu”, al treilea din evanghelia lui Dan C. Iordache, apărut anul acesta la Editura timişoreană, Brumar, pare să ne introducă, de la bun început, într-un bloc al recuperării fiinţei, într-un spaţiu în care „pământul ne trage după el” pentru că locul cel mai potrivit pentru OM este casa lui Dumnezeu. Pe bună dreptate, poetul deschide volumul de poeme cu un citat din M. Eliade, „dacă Dumnezeu nu există, totul este cenuşă”. Totuşi, autorul de faţă nu va trebui aşezat în rândul poeţilor religioşi, canonici, pentru că poezia lui, nu este una a bisericii, nu este una în care mirul şi tămâia au închipuiri şi mirosuri monahice, ci mai curând, lirica liturghiei poeziei suceveanului, Dan C. Iordache, se desfăşoară sub auspiciile cotidianului laic, un cotidian în care se vieţuieşte dimpreună cu păcatul şi suflarea divinităţii. Dacă desfacem titlul volumului în fragmente şi îl analizăm, vom constata că în ebraică „abel” – Hevel înseamnă suflare, şi că de aici reiese că între poet şi suflare se stabileşte o ordine esenţială întru realizarea Poeziei, care este în strânsă relaţie cu Dumnezeu, adusă acestuia drept jertfă. Poetul sucevean înţelege că lumea în care trăieşte este una a sacrificiului, în care sunt chemate să îşi dezvelească rostul toate fiinţele care construiesc acest peisaj al familiei şi al echilibrului binecuvântat, de aceea, poezia lui este construită pe crezul câtorva teme fundamentale, care îl definesc bine ca poet: iubirea, familia, religia, păcatul, cotidianul, timpul şi moartea. Între abel şi poet se instaurează o relaţie lupasciană, am putea spune, bazată pe disciplina lui şi / şi, pe relaţia de schimb energetic. Suflarea dinspre Dumnezeu îl locuieşte pe poet, iar acesta la rândul lui îşi serveşte suflarea drept jertfă, dăruire. Pe de altă parte, aşa cum bine observă scriitorul Vasile Andru, pe coperta IV a cărţii, există şi un alt sens pe care l-am putea atribui aici, anume „abel versus eu”, adică suflarea împotriva eu-lui, care aici, înseamnă, împotriva eu-lui poetic sau împotriva fiinţei. Dacă suflarea capătă sens deconstructivist, aşa cum pare el să fie dezvelit de majoritatea postmoderniştilor, atunci eu-ul se află în vecinătatea noţiunii de păcat. Totuşi, ne spune poetul că „iubirea are fructe la îndemână în fiecare zi”, sau că atâta vreme cât apa (geneza) „trimite scrisori către noi”, sau că „cerul meu e-aproape vindecat / după dansul din buric al tăcerii”, atunci putem spune că trăim înţepeniţi de dragoste: „tot aşa / după primul viraj / lumina e altfel / omul ca om tu şi lumea asta / ca o piele de şarpe / lepădată / printre stânci / până la urmă ai putea trăi acolo sus / înţepenit de dragoste / ignorat de întreaga birocraţie / ca o dezintegrare / fără un nume / într-o diluţie imensă precum rugăciunea”, (Vocea). Pe de altă parte, lumea lui D.C.I. este una compusă din vecinătăţi, fie ele ale cotidianului fizic sau metafizic. Astfel, relaţiile cu personaje precum Annie, Lili, Mişu, Lucia, Hilda sau D. Vieru îl determină pe poet să caute prin cafenele, prin trenuri, prin diferite cartiere ale civilizaţiei, viitatea lui, casa eu-lui, chiar dacă de cele mai multe ori, poetul descoperă că învaţă continuu să trăiescă în vecinătatea mâlului: „învăţ să trăiesc în vecinătatea mâlului / deseori mă consider murdar / ce să fac dacă / inima străluceşte de parcă tocmai a fost descoperită / prin iarba gârbovită / de nişte ochi cu o dantură perfectă /.../ mă voi duce dar / moartea nu e sfârşitul îmi zic când eşti sus în carne / toboganul are acelaşi gust de lapte / mă voi duce îmi zic dar nu o să plec singur nu / pentru că am o listă scrisă pentru că scripta manent / o repet până când nimic nu ne va mai despărţi // şi cam aşa stă treaba.”, (ca un diamant). D.C.I. constuieşte cu ajutorul fantasiei o lume intimă, o lume pe care aş pute-o considera ca un altar, o lume în care te invită doar după ce primeşti botezul suflării eului poetic, o lume pe care ţi-o propune ca alternativă la cea pe care majoritatea o deconstuiesc. Astfel, întâlneşti în poezia lui îngeri burtoşi care trăiesc printre oameni, oameni frumoşi ca nişte acvarii, un oraş care creşte hanseatic, blocuri şi persoane care nu fac altceva decât să-şi conjure viaţa, fluturi care evadează din oasele celor care păşesc peste ape, fluturi care dorm ca heruvimii şi umbre fericite ce stau în cap. Construcţiile suprarealiste folosite de D.C.I. ar putea fi dur judecate, considerate inginerii vizuale însă, rolul lor aici este acela de a readuce în atenţie importanţa şi necesitatea metaforei, element care construieşte puternic sacralitatea Poeziei. Casa eu-lui lui D.C.I. este deschisă, asemenea jertfei pe care suflarea, Abel o săvârşeşte cerului. Casa lui D.C.I. este una a păcii, este singurul loc în care imaginile pot participa, cu laicitatea lor, la rugăciunea acestei lumi, este cosmosul "unde se sfârşesc toate canalizările": "ceea ce am vrut nu mai vreau / de aceea mă închid / în camera mea / singur cu lumea care mă ştie // am pereţii umpluţi cu imagini / cu toamnă nisip fierbinte / am primăvară / iarnă din aceea care ţintuieşte // am multe femei frumoase / şi prieteni / tablouri ca nişte acvarii / darnici un orgasm // mă proptesc în cana cu vin rose / ca de-un sceptru al unui regat în ruină / şi-mi spun / ceea ce am vrut nu mai vreau // nu văd ieşirea ciocănesc e cineva înăuntru / şi-atunci pregătesc o baie cu lumânări / să fug de frig / chir dacă seamănă cu o înmormântare // mă gândesc că doar apa / mai trimite scrisori despre mine / pământului / acolo unde se sfârşesc toate canalizările // pământ care se ridică de fiecare dată / din mine cel care ştie foarte bine / să cadă îmi şoptesc / dacă îi spun totul totul poate mă împunge / cu nasul în spate.", (seara prin casă). Hieratică şi rezonantă, poezia lui D.C.I. ţinteşte clar în inima cititorului determinându-l, pe acesta din urmă, să-şi caute viciile şi biserica, cerul sub care filosofiile incaşe şi cele creştine sărută apăsat dansul din buric al tăcerii. Poetul este exploratorul mesajelor profetice, este pregătit să împărtăşească judecata de apoi, desfăcând umbrele plictisite ale trecătorilor şi mirosul de tencuială al plopilor: "mi-am acoperit ochii cu alţi ochi / urechile cu liniştea curgătoare / m-am confruntat cu expansiunea dorinţei / către implozie / când am înţeles că iubirea e un fel / de creaţie". (P.G.)

marți, 9 noiembrie 2010

Omul, Fiinţa în care Dumnezeu îşi trăieşte singurătatea sau despre poetica marginalităţii la Liliana Armaşu


Poezia de dincolo de Prut începe să intre din nou în atenţia criticilor literari din România. Şi asta – pe bună dreptate - pentru că dinspre acel mal curge poezie, o poezie cu suflu nou, care pune în atenţie problema referinţei, văzută diferit faţă de aşa numiţii „clasici în viaţă ai Basarabiei”, o poezie în care elementele care construiesc un întreg au, acum, în compoziţia lor sinceritatea, emoţia, nu chipuri de inginerii neoromantice. Printre poeţi ca Emilian-Galaicu Păun, Irina Nechit, Eugen Cioclea, aş putea, fără nici un fel de rezervă, să o aşez şi pe poeta Liliana Armaşu, care după debutul fulminant din 2001 cu volumul Eu scriu… Tu scrii… El este, iar în 2007 O lume fermecată, revine în atenţia noastră cu volumul Singurătatea de miercuri, apărut anul acesta la Editura ARC, din Chişinău, un volum despre care putem spune încă de la început că se desfăşoară sub auspiciile unui manual al prezentului, în care îşi duce existenţa Omul alături de Singurătatea lui, alături de această mască a metafizicii de toate zilele. Autoarea nu se integrează în rândul acelora care fac din virtual un monument al realităţii, ci dimpotrivă în rândul acelora care, din realitatea de zi cu zi, deconstruiesc fragmente şi le poetizează aşa cum au văzut la bunicii lor, ultimii poeţi ai sacrului, adică scot la vedere poezia noastră de toate zile, o poezie trăită de autoare la marginea marginii, o poezie ce apare ca o invitaţie la împărtăşirea dimpreună cu disperarea, singurătatea, dragostea, credinţa şi moartea. Volumul împărţit în patru fotograme (Înainte de toate, Şapte singurătăţi, M-aş preface şi Vedere de noiembrie) scoate la suprafaţă revolta, neliniştea şi poezia Lilianei Armaşu, ca sumă a trăirii vieţilor de lux ale altora. Alături de personajele precum Cips, Lulu, Williams, Mărgureanu, Lina şi altele, poeta se vede învingătoare în lupta dintre nivelurile de realitate, chiar dacă uneori lumea îi apare un tablou de mult uitat / într-un colţ de cer răsturnat sau ca un produs second-hand. Iată ce spune poeta: „Cât suntem de ciudaţi / în această lume intermediară / dintre vis şi realitate,/ dintre sus şi jos,/ dintre noi şi noi,/ dintre cuvinte şi necuvinte./ Avem un trup de lemn, un trup-lumină,/ un trup de gânduri şi unul – de grai./…/O, trupuri!/ Care din voi trăieşte cu adevărat,/ iubeşte cu adevărat / vorbeşte,/ acela va fi învingătorul.”(Lupta). Volumul Singurătatea de miercuri poate părea, pentru un cititor neavizat, un vocabular al gesturilor suicidale, al disperării, al exorcizării singurătăţii, al agoniei, când, de fapt, avem în faţă o carte despre şansa de a vedea înălţimea tinereţii, dintr-o zi de miercuri, singura zi în care te poţi bucura de măştile realităţii. Poeta, însăşi, îşi găseşte ludicul în ziua aceasta. „Miercuri e un fel de / prima tinereţe a săptămânii,/ când crezi că nu e totul pierdut / şi mai speri să reuşeşti ceva important / (ce anume nu ştii încă)./…/Te bucuri de singurătatea asta de miercuri / e populată cu personaje încă în viaţă,/ pe care le mai poţi prinde într-o realitate / cât de cât palpabilă.”(Singurătatea de miercuri). Autoarea nu crede în mărunţişurile risipite ale lumii pe care o trăieşte şi invocă, parcă în poziţia rugăciunii confesionale. Ea îi cere lui Dumnezeu să-şi întoarcă fiinţa către om, să-l scoată pe acesta din urmă din moartea Lui, din singurătatea lui, din dragostea ce l-a gonit în beznă, din Singurătatea de duminică. Iată ce scrie poeta: „De-ar avea iubirea mea un contur - / măcar degete sau măcar cuvinte, / le-aş împleti cu drag în forma de 8, / le-aş coace în cuptorul Oraşului vechi, / apoi copiilor săraci le-aş împărţi / şi mame, şi taţi, şi clipe duioase./…/ De ce (Te) râvnesc mereu, Doamne?” (Ce mărime la încălţăminte poartă?). Unitatea volumului, precum şi tematicile atinse de poetă ne aduce de seamă că avem în faţă o autoare ce se impune, prin originalitate, o autoare a cărei conştiinţă creatoare este trează şi în lucru pentru Poezie, în sacrificiu pentru opera deschisă a acesteia. Temele abordate, nu o apropie pe autoare de categoria poeţilor nihilişti, chiar dacă la primă impresie, volumul de poeme creează o astfel de viziune, ci mai curând de acei poeţii care reactualizează, prin evidenţierea negativului, frumuseţea interioară a omului, a locului comun cu sacrul. Poezia Lilianei Armaşu este deschizătoare de tipuri de discurs, de relaţii interdisciplinare, apropiată de poetica transdisciplinară, este o poezie, aşa cum arată în prefaţa cărţii Eugen Lungu, ce „continuă o tângă veche într-un suflet nou”, o poetică în regimul lupascian al lui şi / şi. Iată, în acest sens, cum vede autoarea poetica liniştii: „…e ca şi cum ai muri în ziua aceea / pe care o dedici poeziei./ Te aduni toată în locul dinainte pregătit, / laşi să fugă de la tine orice fărâmă de ispită, / îţi pregăteşti şi trupul pentru cele veşnice / căci nebun e acela care nu se pregăteşte înaintea / ceasului – citeşti atunci din Cartea creştină a morţii; / simţi apoi cum prin vârfurile degetelor tale subţiri / şi din canalul de scurgere al pixului tău învechit / sufletul iese încet-încet din tine şi se preface în / toiag de cuvinte: O, suflete al meu, ia seama aici / şi ai milă de tine şi nu fi, te rog, precum acela / despre care proverbul cunoscut spune: Nebunul nu / crede până nu pune mâna - e locul până unde / ai ajuns să citeşti când ţi-ai dat duhul acestei pagini./ I l-ai încredinţat ei şi atunci pentru prima / şi ultima oară în viaţa ta ai răsuflat liniştit.”(Agonie). În final, mai spunem că poezia disperării fiinţei la Liliana Armaşu se transformă treptat într-o poetica a împăcării fiinţei cu ea însăşi, într-o poetică a dragostei ce te pune în dialog, în ceartă cu Dumnezeu sau cu un apropiat aşezat la distanţa de mii de ani lumină, o poetică a libertăţii şi a carnalităţii.

Liliana ARMAŞU
singurătatea de miercuri
Ed. ARC, Chişinău, 2010

duminică, 7 noiembrie 2010

Adrian PĂUNESCU duce flacăra lui Dumnezeu

Iubit şi contestat, Adrian Păunescu este un Poet roman, unul dintre aceia care a crezut în forta limbajului poetic, unul dintre aceia care au lovit in puterile politice cu Flacara Poeziei. Nu accept să aud un alt poet că-l va judeca dupa alegerile si conjucturile sociale. Poetii ar trebui, in acest moment, sa fie solidari, nu judecatori, caci, cu adevarat un Poet a plecat la cenaclul cerului alaturi de Cezar Ivanescu, de Grigore Vieru, Nichita Stanescu, Mihai Eminescu, Florian Pitis şi multi altii. Poezia adevărată e expresia iubirii între poeţi. Poezia nu lasa loc de judecată faţă de seamăn. Poezia, înseamnă, "şi totuşi iubirea", cu tot cu blestemele ei. Adrian Păunescu, pe care l-am întalnit ultima data acum un an la Iasi, la Festivalul Internaţional de Poezie "Grigore Vieru" (poet pe care l-a iubit şi preţuit) este poetul generaţiilor, este poetul social al unei naţiuni, anume România, este poetul care energiza prin prezenţa orice tip de public. Aderian Păunescu rămâne printre mulţi alţii, POETUL. De aceea rogu-va, iubiţi poeţi, iubiţi oameni, să plecăm capul în acest Stadion al lui Dumnezeu, să îi lumineze drumul către cele veşnice.

A MURIT ADRIAN PAUNESCU ! D-ZEU SA-L ODIHNEASCA IN PACE !

Vezi mai multe video din diverse



TE SALUT GENERATIE IN BLUGI !

Vezi mai multe video din film



REMEMBER CENACLU FLACARA - UN FENOMEN SOCIAL IN ANII 80

Vezi mai multe video din muzica

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

La Multi Ani RADIO HIT


Energizează-ţi INIMA cu hiturile tale, doar pe 94,9 FM!!!

pe www.radiohit.ro

IRIS - Vino pentru totdeauna

Asculta mai multe audio diverse

joi, 28 octombrie 2010

Scara infinită cu îngeri a lui Liviu Ţiplica



Despre Liviu Ţiplica nu am auzit până să întâlnesc fragmente din volumul recent publicat la editura ieşeană Princeps Edit, „Scara fără îngeri”, şi regret că nu am întâlnit versurile poetului mai înainte. Recent am aflat că autorul, locatar al cerului pescăruşilor din Constanţa (Medgidia) a mai publicat înainte de acest volum, alte două machete poetice, pe care criticii, pe nedrept, nu le-au luat în seamă. Aş pune această absenţă a volumelor poetului pe seama problemei de difuzare a cărţilor. Este cunoscut faptul că cei mai mulţi dintre autori îşi publică machetele literare pe la diferite edituri fară să îi intereseze difuzarea lor. Despre poezia lui Liviu Ţiplica pot spune din capul locului că se desfăşoară pe un climat calm, ea curge limpede, dinspre raţional spre sentimental şi scoate la vedere, în curgerea ei, efecte vizuale care te introduc pe un târâm al fantasiilor lirice, dar şi al confesiunii biblice. Liviu Ţiplica, teolog de profesie, ştie cel mai bine unde începe poezia şi unde aceasta se sfârşeşte. Citindu-i macheta de versuri, alcătuită din cinci părţi (Prolog, Din gândurile şi frământările lui Adam, Poeme... în răcoarea serii, Poeme la răscrucea vremurilor, Epilog) eşti tentat să-l aşezi pe poet în rândul îngerilor, stând de cele mai multe ori, printre aceştia şi cu aceştia, la taclale. Poezia lui este una a dialecticii fizic – metafizic, asta deoarece majoritatea temelor atinse de poet comportă deschideri de natură creştin-filosofică. La tot pasul întâlneşti embleme şi tălmăciri biblice, dar şi elemente care ni-l arată pe poet preocupat de soarta postmodernităţii. El este conştient că oricât ar încerca postmodernismul să tehnicizeze şi să globalizeze diferitele forme de artă, omul va folosi limba lui Dumnezeu, singura care poate face diferenţa dintre semnele bucuriei, ale poeziei, şi cele rătăcite, supuse umbrelor. Poetul nu vorbeşte în poezia lui despre iubire, despre dragoste, însă această temă iese la suprafaţă atunci când personajele biblice, precum Adam, Cain şi Abel îţi aduc în atenţie teme precum Adevărul, Sacrificiul, Moartea, Natura, Familia, Naţiunea, Frumosul, Cuvântul şi Timpul. Liviu Ţiplica face din codurile poetice un târâm fără graniţe, un tărâm locuit deopotrivă de poet şi îngeri, un tărâm conectat la civilizaţie printr-o scară, simbol al urcării şi coborârii. Jocul vizual al lui Liviu Ţiplica se desfăşoară în văzul tuturor dar, doar cei iniţiaţi pot, însă, să vadă şi să pipăie aripile mari ale poetului. El înţelege că poezia – văzută de poet în corpuri îngereşti – este locul adevărat al liniştii, un loc în care timpul devine substanţă încărcată cu bucurie, un loc în care nu se vânează iubirea, un loc în care se poartă„marea bătălie cu moartea ieşită în lume prin miezul de foc al cuvintelor!”. Iată ce spune poetul: „Cu îngerii însă, a fost altfel. Ei au făcut zid / din tăcerea lor şi mi-au filtrat în murmurul acesta / tot ce am scris: vers cu vers, poezie cu poezie, / m-au legat şi m-au trecut în patria lor... Inima / mi-au înconjurat-o cu flori / crescute pe piscurile munţilor nevăzuţi, / şi m-au omagiat şi m-au preamărit în tăcere” (Îngerii m-au primit în tăcere). Lumea fizică în care trăieşte poetul este văzută ca fiind una al clownilor, una bufonică, una guvernată de politicieni corupţi, de poeţi vânători de Oscar. În ciuda acestor imagini apocaliptice, poetul crede puternic că „pământul mereu şi mereu se pregăteşte de înviere”. Semnul învierii ia în cele mai multe poeme din carte forma unei scări. Omul, când va fi pregătit de înviere, va vedea cum din cer pe scară îl vor locui îngerii. Iată ce scrie poetul: „Femeile au aprins / pe coasta muntelui focuri, au sfâşiat cu dinţii şi cu unghile / iezii purtaţi în braţe noaptea întreagă, apoi cu pielea iezilor / pe cap au jucat pe cărbuni aprinşi, / au chiuit şi s-au năpustit asupra bărbaţilor./ Regele s-a împreunat solemn cu iapa albă, / după care a junghiat-o şi-a dat-o de mâncare supuşilor./ La sfârşitul zilei s-au retras în cetate şi-au aşteptat semnul. / Un fulger greu a despicat văzduhul şi în lumina lui / ochii mulţimilor au desluşit o scară/ rezemată pe pământ, al cărei vârf ajungea până la cer. / Pe scara aceea nu urca şi nu cobora nici un înger. // Atunci ei şi-au zis: „Cât de înfricoşător este locul acesta! / Grabnic, dar grabnic să plecam de aici!...” (Scara fără îngeri). Putem spune că autorul exersează o artă a poeticii. Liviu Ţiplica este interesat de tot ceea ce însumează actul creaţiei poetice. În viziunea lui poezia este aceea pe care sângele o pulsează în toate elementele unui corp. Poezia, asemenea limbajului îngerilor, se cântă, fără a realiza vreun tip de agresiune împotriva limbii sau al limbajului. Ea poartă „o legătură de taină între sufletul ce s-a dus/ şi trupul lepădat pe pământ”. Poezia este pentru Liviu Ţiplica o scară infinită cu îngeri, o scară pe care vom urca după parcurgerea celor 110 pagini ale volumului „Scara fără îngeri”.
Scara cu îngeri
Ed. Princeps Edit, Iasi
2010
format A 5, 110 p.

luni, 20 septembrie 2010

Feed Back 8-9, August - Septembrie, 2010

citeste revista si aici: http://www.acfeedback.ro/revista/2010/Revista%20Feed%20Back%20nr.%208-9%202010/Revista%20Feed%20Back%20nr.%208-9%202010.pdf

Din cuprins:


Editorial
Daniel CORBU Mândria de a fi român sau neostenita cavalcadă a formelor fără fond / 1
Provocări
Călin COCORA Ţara lui Sărbătoare Vodă / 2
Tineri poeţi
Dorin COZAN / 3
Dana CERNUŞCĂ / 5
Andrei P. VELEA / 6
Daniel D. MARIN / 7
Carmen STANCIU / 8
Cronica literara
Liviu ANTONESEI Un mare poet (îşi) gândeşte poezia / 9
Mircea BÂRSILĂ Uşa, fereastra şi spaţiul interior / 10
Florin CARAGIU „Memoria fluviului" şi rana din zidul de întuneric / 13
Blitz-ul lui Eros
Horia ZILIERU Discurs despre sex şi spionaj poetic / 14
Eseu
Delia POP Un posibil decalog al postmodernităţii (III) / 26
Adrian Dinu RACHIERU Mihai Eminescu şi canonul literar românesc / 41
Violeta TIPA Opera lui Eugène Ionesco şi lumea filmului de animaţie / 66
Marius SIDORIUC Exod memenarativ / 70
Radu Vasile CHIALDA Spaţiul şi frontiera ca determinări geografice între noi şi alţii / 73
Geo VASILE Monaldi & Sorti sau estetica barocului / 76
Teorii, idei, manifeste
George BĂDĂRĂU Neomodernismul oniric / 88
Mario De MICHELI Avangardă şi decadentism / 134
Proza
Alex MARINESCU Realitatea după cutremur / 17
Lucian GRUIA Ultimul tren / 37
Literatura dramatică
Gellu DORIAN Mâine vine Ceauşescu / 47
Eugen IONESCO Ce cumplită harababură / 79
Poezia
George VULTURESCU / 90
Anca MIZUMSCHI / 92
Tucu Moroşanu / 93
Irina NECHIT / 95
Liviu ŢIPLICA / 96
Remember
Al. HUSAR / 98
Grigore ILISEI Al. HUSAR. Destinul realizat al umanistului / 99
Al. HUSAR Solilocvii în public / 101
In memoriam
Cezar IVĂNESCU / 104
Besnik MUSTAFAJ Cezar Ivănescu / 105
Mircea Radu IACOBAN Cezar a murit cu zile / 106
Aurelia CĂLINESCU Amintirea Paradisului, „vocea din ceafă" şi Îngerul cu Armură / 108
Portrete critice
Daniel CORBU, CONSTANTIN HREHOR. Vina tragică, golul ontologic şi pseudonimele îngerilor / 112
Biblioteca de poezie
Edoardo SANGUINETI / 116
Galaxii lirice
Federico Garćia LORCA / 138
Juan Ramón JIMÉNEZ / 140
Adriano SPATOLA / 141
Meridianele prozei
Michel TOURNIER Fata şi moartea / 121
Ernest HEMINGWAY Fard / 131
Robert STONE „Porque no tiene, porque le falta" / 144
Poezie vizuală
Juan de la Cruz / 143
Poem dramatic
Kostas VÁRNALIS Adevărata apologie
a lui Socrate / 158
Violon d`Ingres
George BĂLĂIŢĂ / 178
Interviu
Claudiu TÂRZIU în dialog cu Basarab NICOLESCU. „Pentru mine, întoarcerea spre cer nu e o metaforă, ci un fapt concret" / 179
Arte vizuale
Ioana PETCU Andrzej Wajda şi documentul din suflet / 183
Promo libris
Ciprian VOLOC, Ion Mureşan, Paul GORBAN, Daniel CORBU / 189
Supliment Feed Beck
Ştefan ROLL Colivia din cerneală / 193

vineri, 17 septembrie 2010

Start pentru ediţia a II-a a Concursului Internaţional de Poezie "Grigore Vieru"


Concursul de poezie purtând numele marelui poet Grigore Vieru se desfăşoară în cadrul Festivalului Internaţional „Grigore Vieru”, care va avea loc în perioada 10-13 octombrie 2010 la Iaşi şi Chişinău, în organizarea Editurii „Princeps Edit”, Asociaţiei Culturale “Feed Back”, a Primăriei Iaşi şi Primăriei Chişinău.
Concursul îşi propune descoperirea şi sprijinirea tinerilor poeţi de limbă română din România, Republica Moldova şi din toată diaspora.
Pot participa tineri poeţi până la 30 de ani, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau ai altor uniuni de creaţie şi care nu au volume individuale publicate.
Manuscrisele, constând într-un volum de autor care nu trebuie să depăşească 100 pagini, scrise pe computer, corp 14, în două exemplare, se vor trimite pe adresa: Editura „Princeps Edit” Iaşi, Str. Păcurari nr 4, Cod 700515, Iaşi, jud. Iaşi, până la data de 5 octombrie a.c., data poştei.
Lucrările se vor juriza după un motto la propria alegere a concurentului şi care va fi trecut pe plicul de pus la poştă şi pe fiecare pagină prezentată în concurs. Lucrările vor fi însoţite de un plic închis ce se va introduce în plicul mare cu lucrările şi va purta acelaşi motto, iar înăuntru datele personale ale concurentului: numele, data naşterii, profesia, adresa exactă, telefonul, e-mailul şi o scurtă prezentare a activităţii literare. Pe plicul mare, în loc de numele şi adresa concurentului se va trece doar moto-ul.
Juriul, format din personalităţi marcante ale literaturii române de dincoace şi de dincolo de Prut (Adrian Păunescu, Nicolae Dabija, Acad. Mihai Cimpoi, Daniel Corbu, Theodor Codreanu, Nichita Danilov, Paul Gorban – secretar) va acorda următoarele premii:
- Marele Premiu „Grigore Vieru”, constând în publicarea cărţii premiate în 300 exemplare;- Premiul I – 500 lei;- Premiul II – 400 lei;- Premiul III – 300 lei.
La acestea se vor adăuga premiile unor importante reviste literare din România şi din Republica Moldova.

vineri, 10 septembrie 2010

biserica de pe bloc

pentru Ştefania Revei

în biserica de pe bloc
bate un aer de toamnă dezbrăcată
şi icoanele se izbesc de lampa de neon
în care gâzele şi-au ridicat piramide mortuare
din care lumina bate din aripi
asemenea fluturilor ce şi-au găsit liniştea
pe buze de femeie

a mai trecut un an
de când răsare zilnic soarele de sub pământ
a mai trecut un an
de când mă scutur de cântece şi încerc să fiu om
ba chiar a mai trecut un an
de când nu mai ştiu cum începe primăvara

la miezul nopţii sub fereastra mea
de la etajul şase cântă luna
odată cu rugăciunile din Cetăţuia
o aud cum aduce cuvinte
purtate de păsările care au atins
săptămâni întregi apa
la miezul nopţii aud cum în gara Nicolina
coboară din corpuri ce plimbă pe linii viaţă
ţipetele sufletelor scoase din fântâni
ţipetele sufletului meu
prins în becul de neon o icoană de pe bloc

marți, 15 iunie 2010

start pentru editia a II-a a concursului international de poezie Grigore Vieru

Concursul de poezie purtând numele marelui poet Grigore Vieru se desfăşoară în cadrul Festivalului Internaţional „Grigore Vieru”, care va avea loc în perioada 10-13 octombrie 2010 la Iaşi şi Chişinău, în organizarea Editurii „Princeps Edit”, Asociaţiei Culturale “Feed Back”, a Primăriei Iaşi şi Primăriei Chişinău.Concursul îşi propune descoperirea şi sprijinirea tinerilor poeţi de limbă română din România, Republica Moldova şi din toată diaspora.Pot participa tineri poeţi până la 30 de ani, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor din România sau ai altor uniuni de creaţie şi care nu au volume individuale publicate.Manuscrisele, constând într-un volum de autor care nu trebuie să depăşească 100 pagini, scrise pe computer, corp 14, în două exemplare, se vor trimite pe adresa: Editura „Princeps Edit” Iaşi, Str. Păcurari nr 4, Cod 700515, Iaşi, jud. Iaşi, până la data de 5 octombrie a.c., data poştei.Lucrările se vor juriza după un motto la propria alegere a concurentului şi care va fi trecut pe plicul de pus la poştă şi pe fiecare pagină prezentată în concurs. Lucrările vor fi însoţite de un plic închis ce se va introduce în plicul mare cu lucrările şi va purta acelaşi motto, iar înăuntru datele personale ale concurentului: numele, data naşterii, profesia, adresa exactă, telefonul, e-mailul şi o scurtă prezentare a activităţii literare. Pe plicul mare, în loc de numele şi adresa concurentului se va trece doar moto-ul.Juriul, format din personalităţi marcante ale literaturii române de dincoace şi de dincolo de Prut (Adrian Păunescu, Nicolae Dabija, Acad. Mihai Cimpoi, Daniel Corbu, Theodor Codreanu, Nichita Danilov, Paul Gorban – secretar) va acorda următoarele premii:- Marele Premiu „Grigore Vieru”, constând în publicarea cărţii premiate în 300 exemplare;- Premiul I – 500 lei;- Premiul II – 400 lei;- Premiul III – 300 lei.La acestea se vor adăuga premiile unor importante reviste literare din România şi din Republica Moldova.

miercuri, 9 iunie 2010

Autoritatea viului în lirica lui Teodor Dună



La aproape treizeci de ani pe care îi are, Teodor Dună, autor a încă două volume de poeme, „Trenul de treieşunu februarie" – Ed. Vinea, Bucureşti, 2002 şi "Catafazii" apărut la aceeaşi editură în 2005, poate fi considerat, alături de alţi douămiişti, printre care amintesc pe Claudiu Komartin, Daniel D. Marin, Aida Hancer, Dan Coman, Andra Rotaru ş.a., unul dintre autorii care s-au impus în peisajul literar contemporan, (deşi sună ca un clişeu, dar nu putem să ne ferim de expresie), prin originalitatea discursului poetic.
Acest al treilea volum de poeme, apărut anul acesta la Editura Cartea Românească, „de-a viul" vine să ne confirme că avem în faţă un poet care face din tot ceea ce-l înconjoară poezie, asta pentru că aşa cum scrie pe coperta cărţii Mircea Ivănescu, autorul „are o lume a lui, pe care şi-o impune cu o autoritate cu atât mai irezistibilă cu cât nu pare conştient că o are". Autoritatea ce se impune aici este una de natură metafizică, deoarece Teodor Dună, în loc să se joace cu metafore şi damfuri postmoderne în laboratorul personal, aşa cum fac majoritatea dintre congenerii lui, el preferă să umble printre cele carnale şi să se deschidă, ca într-un gest de confesiune în faţa poeziei.
Întregul volum de poeme poate fi considerat un gest ritualic pe care autorul îl face întru căutarea de sine, întru descoperirea iubirii de frumos, întru înţelegerea locuirii împreună cu cele dumnezeieşti. Cu un uşor cadru suprarealist şi biografic, aşa cum întâlnim şi în poezia lui Ioan Es. Pop, Teodor Dună îţi arată cum să rămâi viu printre cei care deşi vii îşi trăiesc mai curând moartea. Lectorul neavizat, ar putea înţelege că autorul este un adept al morţii, datorită poemelor lungi în care abordează problema morţii, însă mai curând am putea spune că el urmăreşte prin intermediul acestor psalmi mortuari să ajungă la cântecul luminii care menţine vie carnea.
Pe de altă parte acest strigăt al metafizicii carnale întâlnit în volumul de faţă nu se limitează la condiţia fizică a omului, ci el se îndreaptă către Dumnezeu, către Omul Dumnezeu, creat în carne înspre iubire. Iată, putem spune că avem în faţă un poet al iubirii totale, iar ciclul poemelor dedicate Clarei confirmă spusele noastre. În acest sens am să redau aici un fragment dintr-un poem pe care personal îl consider emblematic în volumul de faţă, un poem care, deşi curge spre mişcările prozopoeticului, creând astfel senzaţia de plin, el comportă viziunea unui tablou suprarealist, din care privitorul nu poate pleca ochii decât îndrăgostit şi pregătit de metamorfoze, anume „caii albaştri": „caii albaştri stau de sute de ani în apele albastre. la început, au crezut că marea era un râu şi au vrut să-l treacă. toţi caii trec înot câte un râu toamna. trebuie să ştii. e un lucru de neînţeles. numai că nu au găsit capătul acelui râu, şi de întors nu mai ştiau. aşa că au rămas sute de ani în ape. au învăţat să doarmă în apă, să se hrănească cu apă, să alerge prin apă. în tot acest timp, carla, au uitat cum arată pământul. şi ei deveneau din ce în ce mai albaştri. // numai că devenind într-atât de albaştri, nu se mai puteau deosebi de apă şi nu se mai puteau recunoaşte. astfel că, pentru un timp, caii albaştri au fost foarte trişti. până au găsit, într-o seară, pământul. aşa că o dată la câţiva ani ei vin pe aceste câmpuri. toţi caii albaştri din toate mările vin lângă peretele nostru pentru a se vedea. /…/". Trebuie văzut faptul că Teodor Dună îşi construieşte, prin deconstrucţia realităţii, un filon ontologic. Acesta fiind ancorat cu elemente cosmice moderniste. De exemplul, prezenţa calului, a culorii albastre, a mării şi a pământului ne arată că poetul cunoaşte foarte bine şi reactualizează emoţia de factură neomodernistă. Într-un alt poem, „seara curând argintie" îl vedem pe poet preocupat de grija de a conserva sau proteja viul, corpul care poate contempla liniştea naturii. El crede, ca un călugăr adevărat, că pentru a iubi total înseamnă a şti să nu şchiopătezi la fantasmele cărnii, iluziile viului.
În poezia lui, Teodor Dună ridică liniştea drept un catarg de sprijin pentru înţelegerea şi împărtăşirea viului. Iată ce ne spune în poemul amintit: „şi-n seara curând argintie vom intra / în casa de pe deal, / tu vei alerga prin camere, / vei ridica obloanele, vei / vedea / munţii acoperiţi cu zăpadă, nu vei şchiopăta, / vei râde, / îmi vei spune aici nu e noapte niciodată. / doar linişte peste tot. // în acele seri, când arginţii, vom fi doar noi, / liniştea şi casa de pe deal – doar noi, / aproape îmbrăţişaţi, aproape întorşi cu spatele." Putem observa chiar şi în acest poem că recuperarea moralei şi a identităţii curate a viului este o altă preocupare a poetului. Motivul argintului fiind invocat nu ca un corp figurativ, ci ca un grav simbol de reîntoarcere către sine. Aici întoarcerea către sine, se petrece odată cu întoarcerea către viu, un viu după chip şi asemănare, un viu către creator, către poet. Poetul însuşi trebuie să arunce arginţii textualităţii şi să recupereze îmbrăţişarea înaltă, intimă poeziei.
Dacă Aida Hancer îşi numea lumea Amadiada, iată că şi la Teodor Dună întâlnim acest procedeu. Practic apărarea lumii începe cu arătarea şi numirea iubirii, iar „cel mai potrivit nume pentru această lume frumoasă" este Carla. În fond cântecele poetului sunt îndreptate în acelaşi timp femeii, viul din care rămâne viul, şi lumii în ansamblul ei. Practic poetul, aşa cum o va arăta el însuşi, primeşte năpustirea lumii în el şi astfel se vede tot mai plin, se vede viu. Iată, în acest sens, ce ne spune autorul în poemul care dă titlul volumului, „de-a viul": „şi apoi viaţa a încă o mie de oameni şi apoi viaţa / peretelui, viaţa lemnului, viaţa carcasei, / toate se năpustesc spre mine / şi mă umplu. // şi orice este viu şi orice a fost viu îşi fac loc în mine / şi mă înconjoară. /…/ şi nimeni mai pregătit şi mai înfăşurat în vieţi / ca-ntr-o mie de pieli. / îmi desprind mâinile de corp, / viaţa se învălmăşeşte în jurul meu, / îmi ridic mâinile şi toate vieţile lor se varsă în mine / ca-ntr-un canal." Un alt poem care ne-a atras atenţia este „oasele câinelui", în care autorul te plimbă în acest muzeu al universului şi îţi vorbeşte despre vietatea osemintelor. Sigur poate părea o nebunie sau un joc al absurdului, dar dincolo de orice aparenţe, şi acest poem stă alături de celelalte prezentate aici lângă ideea ce conturează volumul de poeme, anume, aceea a viului. Iată ce scrie poetul: „oasele câinelui plimbă nestingherite blana câinelui. / în urma lor, zidurile blocurilor încep să tremure. / temeliile ies din pământ ca dopul şampaniilor şi scot / la plimbare casele, blocurile. / dar ce zarvă minunată. /rădăcinile dau în clocot, ies ca laptele fiert din / asfalt, din iarbă, culcă arborii ţi îi scot la plimbare". Poetul trăieşte un adevărat spectacol, un spectacol la care participă toate cele vii, aici poetul înţelegând ca fiind viu, tot ceea ce este creat şi tot ce este însufleţit. În încheiere mai putem spune că acest instrument poetic al lui Teodor Dună ne apare, aşa cum Andrei Terian scrie şi el pe coperta a patra a cărţii, „ca vehicul de voiaj către partea ascunsă a lumii".

Katya Kelaro sau despre poezia ca manifest al umbrelor


Katya Kelaro este un pseudonim literar pe care Cătălina Ionela Chelaru şi l-a luat în urmă cu mulţi ani când a început să semneze în diferite cenacluri virtuale poeme şi lucrări grafice. Cunoscută în mediul cultural ieşean ca interpretă de operă, Katya Kelaro ne-a surprins anul trecut (2009) când a scos de sub tipar primul volum de poeme, „Pe umbra mea o cheamă Joline", apărut în condiţii grafice excelente la Editura Princeps Edit din Iaşi. Cartea, care adună între coperte peste 300 de pagini, lucru uşor de contestat pentru un volum de poeme de debut, constituie o dovadă că autoarea, care încearcă prin diferite moduri şi chipuri să se distanţeze de orice tip canonic ce leagă o grupare literară, cunoaşte puterea cuvântului şi rostul lui liric. Ea urmăreşte, poate şi datorită profesiei de interpretă de operă, evoluţia şi desfăşurarea în sunet a cuvântului, oferindu-i acestuia o dimensiune ontologică. Pe de altă parte, Katya Kelaro înveleşte sensul liric al cuvântului cu forme plastice, creându-ţi astfel senzaţia că participi la ridicarea unei catapetesme a lumii în care trăieşte. Iar lumea autoarei este totalmente una onirică, în care visul şi jocul imaginilor suprarealiste construiesc demersul argumentativ pentru frumosul ce se arată în intimitatea umbrelor, aici purtând numele de Joline, arătând, pe de o parte, feminitatea frumosului, cu potenţa creatoare, iar pe de altă parte particularitatea acestuia, anume că se lasă interpretat, locuit de cel care ştie să vadă dincolo de aparenţa unei simple imagini reprodusă, cu ajutorul luminii dar şi a obiectului în sine, în umbră. Întreaga carte de debut a autoarei are în centru, ca punct tematic, umbra. În jurul acesteia gravitează toate celelalte elemente care construiesc chipul Jolinei, pe cel al omului şi al lumii acestuia, şi anume teme precum dumnezeu, femeia, iubirea, apocalipsa cu judecata de apoi, copilul, oraşul şi multe altele.
Poezia Katyiei Kelaro este una care revigorează inima şi inteligenţa lectorului, punându-l de multe ori pe acesta în situaţii de a se privi pe el însuşi în text. În fond, partitura pe care ne-o propune autoarea, este aceea că poezia este umbra care poate da contur obsesiilor şi idolilor omului. Pe de altă parte poezia ei este una a frondei, a protestului faţă de kitsch. Autoarea chiar dacă locuieşte în postmodenitate, acest cartier al culturii universale în care mulţi artişti fac trafic cu sufletul, artişti care pretind că sunt locuitori ai turnurilor babeliene de sticlă a poeziei, ştie când întâlneşte un iubitor de „ejaculare a minţii". Poezia ei este singura formă de protest faţă de aceştia. Drept dovadă că, pe autoare nu o întâlnim în multe reviste de literatură contemporană, la modă, care impun, prin programele editoriale, autori şi măşti. Ea ştie că valoarea se dobândeşte prin moarte, această umbră, această rivală a viului şi visului.
Katya Kelaro se priveşte în oglindă şi se confruntă cu elementele slabe ce susţin temelia narcisismului. Totodată, în privirea ei, autoarea găseşte îmbrăţişarea de care arta în general are nevoie, frumosul şi plăcerea. Fiinţa este văzută de poetă ca un labirint în centrul căreia se află arborele poeziei, a cărui fruct este însuşi omul. În acest sens am să redau aici câteva versuri din poemul ce dă titlul volumului de debut, „Pe umbra mea o cheamă Joline": „artistul mort e de două ori mai valoros, / când picta în atelier / era, în schimb, un mare pericol / cuţitul care l-a dezosat de viaţă ţi s-a înfipt în creier / moartea e telefonul umbrei lui, în criză de fise: / mă recunoşti? Cea mai fidelă amantă a unui bărbat // femeia are în umbra ei o posibilă rivală / aşa că / v-o prezint pe Joline / fiica unui cadif cu plăceri maso / eu în bocanci, ea cu toc cui /…/când o strâng pantofii de domnişoară glamour / devine gheişă într-un pat cu teatru chinezesc de umbre".
Poeta reuşeşte să ne introducă în starea uşor euforică a scenei, creând personaje prin intermediul cărora ne invită să deschidem cutia fantasiei. Asemenea poeţilor vizuali, Katya Kelaro eliberează prejudecăţile legate de relaţia poezie-imagine şi te obligă să pătrunzi în fiecare act ce se pune în scena limbajului poetic. Lirismul ei este conturat, nu doar de prezenţa reuşită şi plăcută a personajelor, ci şi prin punerea în relaţie a problemele cu adevărat grave, metafizice cu care se confruntă acestea.
Deşi poezia ei se desfăşoară parcă într-un spaţiu neconvenţional, ea nu este una a spectacolului de prost gust, ci dimpotrivă, ea reprezintă glasul din totdeauna al divinităţii. Ea comportă elasticitate, permiţând astfel, privirea din unghiuri multiple. Decorul spectaculos în care se desfăşoară poezia Katyei Kelaro este unul al spaţiului nemăsurat în care personajele puse în dialog construiesc teoriile transdisciplinare ale poeziei. Toate inovaţiile şi toate eforturile de înnoire a materiei poetice care au apărut în ultimele opt decenii sunt cunoscute de aproape de către autoare. Iar, în ciuda acestui bazar de inginerii poetice, Katya Kelaro (re)aduce în prin plan „epoca de piatră a păsărilor", o epocă în care Dumnezeu Fiul este văzut căţărându-se „cu îngerii pe baobab", o epocă a poveştilor şi a repovestirii, o epoca a nunţilor dintre umbre. Iată, în acest sens, ce ne spune poeta în poemul „Autoportret cu hermină albă": „stau ghemuită în oul de sepie / cu genunchii la gură / aştept să-mi naşti mâinile de sticlă albăstruie / copiii se nasc la 9 luni dar eu nu mai ştiu / de când mă aflu aici căutând poarta / nu am oase ci o mie de inele suprapuse într-un triangle / pe jumătate şarpe jumătate amorfă cu coarde / îmi modific fibrele odată cu mareea / oamenii trec şi lipesc pergamente îmbibate-n ulei / uite mugurele din profil / nasul / obrazul ascuns între palme / cordonul ombilical petrecut jurul umerilor / parcă e şarpele cu care lupta laocoon / fiecare om are în preajma lui moartea / acolo în uter pe întuneric / doar hermina albă stă de pază să-l muşte de cap / să pot ieşi afară / unde mi-au pregătit nunta".
Citindu-i poezia, încărcată poate în unele locuri de prea mult vizualism, sensibilitatea este peste tot prezentă şi se dezvoltă tot mai puternic cu încercările poetei de a pune în evidenţă destinul dramatic al omului. Experimentele lirice ale Katyei Kelaro pot fi văzute ca nişte fotograme de expresie analitică a condiţiei umane. Iată în acest sens un poem remarcabil, „Imaginea ta e ultimul lucru pe care l-am văzut în altă viaţă": „te aşez în pat ca pe o cruce. Eşti o pasăre mazoat răstignită pe cearşaf. / sub axila dreaptă porţi cuiburi / pentru jumătatea a doua a vieţii / ţi-aş îmbrăţişa bazinul ca şi cum aş toarce un caier să scot / din tine senzaţii necunoscute până azi, să te zbaţi, /…/ sunt o perpetuă jertfă. / intri în mine într-un fel deplin, sacerdotal. // iubirea pe o anumită treaptă e foc, e junghiere. / omul de azi îl junghie pe cel de ieri şi din spintecarea lui / iese lumina". În acest poem autoarea exprimă paradoxul omului dintotdeauna, pregătit oricând să joace în funcţie de lumina care îi cade pe rol.
Pe de altă parte poemele Katyei Kelaro sunt dominate de motivul literar al închiderii în operă, contestat de majoritatea scriitorilor de astăzi. Acest ermetism suprarealist propus de autoare, combinat cu scenele de viaţă bazate pe sentimente şi melancolie, ne arată deosebita şi miraculoasa valoare a comunicării poetice. Multe dintre elementele de rezistenţă ce constituie zona de identitate a Katyei Kelaro, ce sunt domneşte aşezate în vitraliile acestor pagini, constituie schiţa de lucru al unui autoexil liric. Atitudinea şi viziunea poetică a sopranei pot fi şi în avantajul dar şi în dezavantajul autoarei, însă acest lucru îl va argumenta cu siguranţă, poezia viitoare a Katyei Kelaro. Cert este că, până atunci, avem de a face, acum, cu o poetă care impune un spaţiu al descifrării şi totodată al încifrării fiinţei lăuntrice ca alternativă la orbire, prin iluzii şi metapovestiri. În acest sens mai redăm în încheiere un „poem leonim", structurat pe acelaşi tip de discurs oniric, despre care spuneam că legitimează prezenţa în literatura română a Katyiei Kelaro: „cu ce cămaşă să te întâmpin / cu una de in, de cânepă sau de sâni? // o să ne iubim ca şi cum ai lupta cu un lup în zăpadă / urme de sânge să ningă a sfârşit / câmpul să fie o casă unde au încăput mobile / o casă cere ne-a aşteptat o viaţă nevrând să fie locuită de un străin / o casă ce trezeşte cu fiecare îmbrăţişare a noastră / lăstari de fereastră / cupole / firide / arcade / coloane /…/ îţi împletesc din zăpadă pentru creştet o cunună / îţi pun zăpadă pe umeri ca şi cum te-aş îmbrăca într-o / lungă cămaşă de in o cămaşă barbară / degetelor noastre suprapuse le dau dinţii / întri în mine răstignindu-ţi părinţii". (P.G.)

marți, 8 iunie 2010

O plimbare cu maşina galbenă a Irinei Nechit


Irina NECHIT
Copilul din maşina galbenă
Ed. CARTIER, Chişinău, 2010


Irina Nechit este o poetă de forţă în Republica Moldova şi recunoscută atât în România, dar şi în alte state ale lumii. Ea s-a impus în literatura timpului nostru prin originalitate, folosind ca mijloace de comunicare poetică arta discursului apropiat de realitate, dar în acelaşi timp, aflată în vecinătate cu jocul oniric, întâlnit, de altfel, la mulţi congeneri ai autoarei. Prezentă sub diferite pseudonime în lumea virtuală, autoarea încearcă fel şi fel de experimente lirice, impunând de cele mai multe ori nevoia sentimentului de adrenalină. Aşa par să stea lucrurile şi în cazul ultimului volum de poeme al autoarei, apărut anul acesta la Editura Cartier din Chişinău, Copilul din maşina galbenă, volum secţionat cu atenţie, în funcţie de tematică, în trei părţi. Temele centrale ale cărţii pot părea frivole pentru un cititor neobişnuit cu limbajul poetic postmodern, însă, avem de a face cu o poezie fenomenologică, o poezie a intimităţii imediate, o poezie construită cu elemente froidiene, memoria, în care se manifestă ca o fantasmă copilăria, şi glasul metafizicii de toate zilele, dramatismul tehnicizării omului. Teme precum: copilăria, familia, iubirea, anotimpul iarna, maşina (element principal al tehnicizării), moartea, sângele, oraşul, constituie punctele albe ale adrenalinei poetice ale Irinei Nechit. Dacă urci în maşina galbenă a poetei vei putea observa cum elemente ce aparţin perioadei mondene ale modernităţii târzii sunt invocate în postmodernitate tocmai pentru a pune în evidenţă ideea de mască, necesară, de altfel, într-o lume a provocărilor, o lume a demonilor. Pe parcursul volumului vom observa că această mască a autoarei poartă chipul copilăriei, iar în momentele dramatice poartă chipul femeii mature, pusă în situaţia de a folosi uneori mănuşi. „Ştiu să mă port cu mănuşi albe cu demonii din mine şi din tine / au înţeles şi eu asta / îşi pun şi ei mănuşi albe" ne spune poeta în poemul Cu mănuşi albe.
Chiar dacă Irina Nechit circulă pe autostrada postmodernismului alături de fel şi fel de vitezomani, autoarea preferă să circule pe prima bandă, loc ce permite, în ciuda sentimentului de finitudine a istoriei, o clipă de meditaţie atât asupra drumului parcurs, cât şi a naturii prezente (drumului din faţă). În viziunea poetei doar un suflet curat, pur, neatins de obsesia tehnicizării, poate privi dincolo de parbrizul cotidianului, poate privi natura ca pe un organism în continuă mişcare, mişcare ce generează liniştea. Zvâcnirile realităţii o fac pe poetă să vadă în copil revolta. Iată, în acest sens, ce ne spune poeta în poemul care dă titlul volumului: „Copilul roade cu unghia florile de gheaţă / îşi zgârie numele pe geam / dealurile albe nu se mai văd // mâna lui mică prinde fulgii din zbor / bărbatul de la volan îşi întoarce capul / spunându-i să închidă fereastra imediat / …/ fulgii roiesc în lumina suspendată a farurilor / ninge liniştit peste câmpia cu iepuri adormiţi / ninge peste brazdele adânci / o răstignire se pierde în întuneric". Acest pastel de factură postmodernă ne arată ca autoarea se simte apropiată mai curând de poezia ca act de eliberare şi contemplare, decât de poezia cruntă şi îngreunată de figuri de stil. Chiar dacă imaginile uşor suprarealiste te trimit cu gândul către arta plastică, poeta Irina Nechit urmăreşte mai curând, să ne facă părtaşi la descoperirea sinelui. Ea se debarasează de anvelopele grele şi fumegânde şi pune în locul acestora Poezia.
Irina Nechit trăieşte şi construieşte lumi şi locuitori pentru acestea după chipul ei. Ea înţelege că iubirea sinceră poate face ca ideile şi credinţele să devină corpuri vii. Iată ce ne spune în poemul „Omuleţul meu": „Toţi omuleţii pe care îi desenează / bărbaţii femeile copii / pe uşi pe asfalt oriunde se nimereşte / la matinee summituri şi cenacluri / ajung să trăiască într-o ţară a lor / a omuleţilor cu beţe în loc de picioare / cu cercuri în loc de capete. / Acolo am să-i pot găsi pe omuleţii / pictaţi de mâna mea cu tot felul de creioane şi pixuri. / De fapt, eu îl caut pe cel mai frumos dintre ei - / odată am luat o carioca şi mi l-am pictat pe burtă. / Are un semn pe obraz. / Nu l-aţi văzut?" Într-un alt poem (Pălmuită dar mereu calmă) putem observa cum combustibilul ce alimentează (autovehiculul galben, luminos) poezia autoarei ne inundă de lirism autentic. Citind poemul ai senzaţia că autoarea construieşte special pentru tine o autostradă, dar pe cerul căreia păsările cântă şi se împerechează: „nu-mi pot dezlipi faţa de pântecul tău / îndulcit cu lumină / iubita mea pălmuită dar mereu calmă, / lasă-mă să putrezesc / în umezeala ta fierbinte / să lunec în pâlnia neagră a sexului tău / îmi place să văd cum intră soarele / în deschizătura de catifea / din nou păsările cântă şi se împerechează iubita mea / din nou mâna mea miroase a sânge" (Pălmuită dar mereu calmă). Cu o astfel de viteză lirică, ce aduce în prim plan senzualitatea şi substanţa poeziei autentice, care nu apelează la un limbaj intelectualist şi ingineresc, putem spune că Irina Nechit, poetă de formula întâi „are toate şansele să devină o călugăriţă" a verbelor lichide. (Paul GORBAN)

duminică, 6 iunie 2010

un aparat de fotografiat a prins mirosul fructului ce îmi ucide moartea

în fiecare dimineaţă strâng merele
aduse noaptea de strigătul ce-mi vaietă visele
şi le aşez în laptop lăngă alte mere
aduse de gleznele altor dimineţi
cele mai multe rezistă anotimpurilor unui an
şi din când în când cobor cu iubita
în cutia lor şi înotăm
alte ori le arunc spre cer şi le muşc aripile
de cele mai multe ori intru în ele şi mă joc ca un copil
de-a v-aţi ascunselea cu dumnezeu
mă găsăşte uneori stând cu degetele înfipte în seminţe
şi atunci îmi spune că toamna nu vine niciodată
dacă seminţele nu se apropie de malul sub care
sunt adunate cotoarele muşcate de gravide

încep să cred că micile picanterii
au întotdeauna câte un cotor ascuţit
viaţa mea se aşează confortabil bucată
cu bucată până când un aşternut o ascunde
în trupul răsucit de atâtea forme de fecioară

*
în dimineaţa aceasta dansez în livada cu meri
am senzaţia că avem acelaşi corp prin locul
căruia trec milioanele de păsări şi miloane
de albine am senzaţia că un aparat de fotografiat
a prins mirosul fructului ce îmi ucide moartea

ar fi multe multe de spus aici dar mai bine
las merele să-mi sugă pieptul şi pe urmă
am să vă chem să vă spun poveşti
despre femeia care l-a adus pe dumnezeu
în farfuriile noastre

sâmbătă, 5 iunie 2010

Inima bate după ce se stinge cerul

mâinile tale, iubito aduc de departe zborul pescăruşilor
eu dintr-un mal sau altul mă întind să-ţi prind aripile
asemenea timpului care se strecoară printre frunze ca o ciocârlie

îţi faci un potop în care mă cuprinzi şi din care mă naşti
discret sub pleoapele ce bat sâmbăta toaca în curtea Cetăţuiei
buzele unui călugăr trupul meu a început să ningă sufletele pe care
le-am găsit îmbibate în sânge lângă izvorul de curcubeu în care
ceasurile înoată ca nişte zmei peste mormintele aprinse de paşte

deşi părul tău, iubito a început să lege caii din iarba proaspăt ruptă
de lamele ce bolborosesc motorină peste el atârnă buzele-mi învârtite
de cerul înjunghiat de stele peste el se-aşează întreaga linişte ce-şi
zvântă raiul fără sâni ce-mi strigă sufletul din zidurile Cetăţuiei

trece trenul pe sub casa noastră iubito în el o felină închisă sub sticlă
prinde muştele sătule de sânge un copil cu degetele galbene desenează
soarele pe geam şi-l urcă până pe terasa noastră acum dă-mi voie să-ţi pun
în jurul trupului fecioarele care-au născut printre scânduri verzi cutii
ce au început să gângurească versuri întâmplător inima le bate fix după ce
se stinge cerul întâmplător simt unghiile tale în pământul de peste mine
întâmplător mâinile tale, iubito aduc de departe zborul pescăruşilor
şi eu dintr-un mal sau altul mă întind să-ţi prind aripile

cămaşa cu flori de in şi flori de busuioc

bunica ţese la război o cruce de in
şi împrejurul ei un imaş cu mânji
pregătiţi să joace şah

e ultima dată când face crucea
atât de mare şi ultima dată
când ţine în mâini cuiele inului

în iarbă tălpile ei
au început să culeagă pământ
şi peste frunte
bunica aşează baticul de in

voal prin care soarele
creşte ca un salcâm
în care corbii dansează lăcrimând
un voal prin care nu se mai vede cerul
decât adânc sub o cruce

bunica ţese la război
un cocoş lângă doi maci
şi împrejurul lor
un preot care binecuvântează
cămaşa cu flori de in
şi flori de busuioc

joi, 20 mai 2010

Djamal Mahmoud sau despre poezie într-un timp al terorii


Constat cu bucurie că de la o vreme apar din ce în ce mai multe cărţi de poeme, de bună calitate, sub sigla prestigioasei edituri timişorene Brumar. Printre cărţile apărute anul acesta la editura timişoreană găsim şi cartea sirianului Dajamal Mahmoud, "Pe muchiile cercului", apărută în condiţii grafice excelente în cadrul colecţiei „poeţi străini contemporani”. Cartea lui Djamal Mahmoud, poet stabilit în România de câţiva ani buni, poate fi văzută, aşa cum ne anunţă în prefaţa cărţii Eugen Evu, ca „o epopee compozită, de o mare forţă expresivă şi bogată în conţinutul ei strict semantic” sau dacă aruncăm privirile pe coperta patru a cărţii putem spune odată cu Felix Nicolau că „Mahmoud Djamal se refugiază în muzică şi lumină. Ori în tăcere şi beznă, depinde de dispoziţie”. Nu ne rămâne decât ca, parcurgând volumul autorului, să descoperim dacă cele menţionate de „avocaţii literari” sunt cu adevărat valabile în cazul poeziei autorului de faţă.
De la distanţă, la o primă lectură a poemelor lui Djamal eşti tentat să îl compari cu Salah Mahdi, alt poet oriental (irakian) stabilit de aproape trei decenii în România (Satu Mare). Diferenţa dintre cei doi este evidentă, deoarece la Salah Mahdi avem de a face cu o poezie uşor biografică aflată în vecinătatea călătoriilor imaginare, apropiată datorită debutului (1990) mai curând de generaţia optzecistă, pe când la Mahmoud Djamal vedem un poet vizual complet aflat mai curând în vecinătatea liricii doimiiste, caracterizată pe de o parte de metafora în relaţie cu raţiunea şi senzualitatea ludicului, iar pe de altă parte de metafora în relaţie cu fiinţa. Mahmoud Djamal, poet format în şcoala virtuală a poeziei contemporane, este unul dintre puţinii poeţi care nu apelează la ingineriile neoavangardiste pentru a se exprima, ci preferă, în ciuda tuturor tehnicilor postmoderne, să-şi cânte poezia în lumina educaţiei de acasă. Deşi în poezia lui se poate observa uşor modelul european de poezie, verbul liric, prin care poetul pătrunde în inima lectorului, este construit cu ajutorul multor elemente din poezia şi cultura orientală. Dacă ar fi să vorbim despre o asemănare între Salah Mahdi şi Mahmoud Djamal, aceea este că, amândoi pot scrie în acelaşi ton folosind fie modelul oriental, fie cel european, şi asta pentru că poezia care curge din lumina babilonului este una sinceră, „vorbită de o singură limbă”, limba poetului aflat în slujba poeziei. Această limbă apare în viziunea lui Djamal ca fiind universală, deoarece ea se arată ca deschidere (de fereastră) către fiinţă şi către cele fiinţate. Iată, în acest sens ce ne spune poetul în poemul „Limba”: „palmierul moştenit de la tata / îmi zicea / să vorbesc limba trunchiului / sau a rădăcinii dacă vreau / să spun mai mult / sânii Mamei / îmi ziceau / să vorbesc / limba deşertului sau a pietrei / doar geamul în care mă descalţ / în fiecare noapte / întotdeauna / îmi vorbeşte de o singură limbă…”. Acest ritual asumat cu grijă de poetul sirian este completat iconic cu elemente simbolice aparţinând poeziei orientale, elemente care alcătuiesc tematica volumului de faţă. Printre acestea găsim motivul soarelui (ca început, ca lumină şi element cald), motivul pielii omului arab (pe care soarele răsare şi apune), motivul pământului (clepsidră de nisip) şi timpului, motivul zidului şi al familiei aflată în strânsă legătură cu dumnezeu şi natura, precum şi motive ale liricii europene printre care amintesc: motivul epigonic al măştii, motivul crucii, motivul morţii, motivul umbrelor, motivul oglinzii şi cel al nihilismului epocii. Mahmoud Djamal poet care trăieşte clipa sunetului curgător al trecerii omului prin marele timp ştie să privească „pământul în ochi”, să poarte pe chip înainte de orice confruntare cu timpul „doar culoarea pământului”, atunci când întâlneşte întunericul poetul cuprinde universul şi-l naşte poezie curată. Iată ce ne spune poetul în poemul „Întuneric”: „când cerul îşi stinge luminile / iar eu rămân / doar cu mine însumi / întunericul / devine o femeie voluptoasă / cu mii de trupuri / şi cu braţe lungi / atât de lungi încât / cuprind tot universul între ele…”. Acum putem spune, odată cu poetul, că inima bate aritmic / ca o tobă africană, adică vibrează ritualic întru dans al iubirii. Tălpile poetului, aşa cum are să spună într-un alt poem, sunt întru căutarea sunetului. Întreaga existenţă a celui care ridică metafore, ar trebui să fie, dacă mergem pe linia poetului, axată pe litera luminii, a femeii iubite, a pământului sfânt.
Poet profund şi delicat, religios şi totodată original Mahmoud Djamal reuşeşte ca un adevărat grafician de metafore să contureze imaginea lumii şi a omului vecin cu el. El îi judecă dur pe aceia care „ca pasările acoperă cerul” şi instaurează întunericul, pe aceia care duc metafora în derizoriu, pe aceia care aduc în faţa „albul oglinzii”, fantasmele puterii nihiliste. Poetul îşi construieşte o cruce de apă cu care să izbăvească moartea, ia cerul (sumă a cercurilor) în braţe şi porneşte cruciada împotriva celor care rătăcesc printre prunci. Am putea spune, că întreaga carte reprezintă un strigăt metafizic, care porneşte dinspre om spre universul acestuia (şi invers), dinspre cerc către colţuri, aşa cum Nietzsche vorbea despre depărtarea de centru către margini, către X. Mahmoud Djamal observă că există un duel între culturi, între religii. Poetul conştientizează faptul că aceste dueluri pot duce în cele din urmă la asfinţitul unor culturi, al unor sunete, care participă acum, încă, la muzica universului. Măştile de luptă sau carnavalul cercurilor, în viziunea poetului nu vor reuşi să se ridice la valoarea sacră a adevăratei creaţii. În acest sens iată ce ne spune poetul în poemul „Proiecţie”: „duelul între pielea mea / şi praful adus de lumina zilei / unde îmi stocam paşii / împreună cu sunetele lor / a luat sfârşit / numaidecât se vor şterge / liniile albe ale şotronului / apa ploii e teacă / în care îmi voi introduce trupul / iar cu ochii trimişi în geam / voi proiecta o scară / pe treptele căreia / îmi va urca şi coborî sufletul / până la dispariţia ultimului ropot…”. Situarea omului pe muchia cercului, poate fi interpretată şi ca situarea unei culturi în pragul schimbării, a treceri. Mi-aş permite să cred că poetul, profet al mării nisipurilor, vorbeşte în această carte despre împlinirea sau depăşirea postmodernismului, că propune în locul unor discuri învechite, ce repetă neîncetat moartea naturii, discul reîntoarcerii la „refrenul pământului”. Cu acest ton sensibil şi melancolic Mahmoud Djamal muşcă, „cu poftă din moarte”, se simte pe muchiile cercului, accentuate de nepăsarea semenilor. În încheiere redau integral poemul „Refren”, care conţine piesele de rezistenţă ale cântecului lui Djamal: „cercuri de diferite mărimi trasez / mă târăsc în carnea tălpilor / muşc cu poftă din moartea mea / în timp ce-ţi ciuguleşti aripile / neinteresată de soarta lor / ascultând refrenul pământului / un disc învechit ce repetă neîncetat / acelaşi cântec / sufletul mi se furişează desculţ / lăsându-mă să-mi savurez trupul / în linişte / habar n-am în ce direcţie o ia / nici nu ştiu dacă urcă / sau coboară treptele / poate îmi trimiţi o vorbă / dacă vei afla / cu penele moarte care mă vor vizita / în zilele de sărbători / sau cu pietrele ce mă vor feri de / frigul meu / mângâindu-mă cu tăcerea lor”.