marți, 24 martie 2009

Adrese ale revistelor de cultura din Romania

Contemporanul (Bucureşti) contemporanul@yahoo.com
Cuvântul (Bucuresti) redacti@cuvantul.ro
Contrafort (Chisinau) contrafort@moldnet.md
Observator Cultural (Bucuresti) agendaculturala@yahoo.com
Porto-Franco (Galati) revistaportofranco@yahoo.com Sterian Vicol
Acolada (Satu Mare) acolada@editurapleiade.eu
Poesis (Satu Mare) vulturescu@poesis.ro G Vulturescu
HYPERION (Botoşani) doriangellu@yahoo.com
Convorbiri Literare (Iasi) convlit@mail.dntis.ro C M Spiridon
Poezia (Iasi) Telefon/Fax. 0232/260 390. C M Spiridon
DACIA LITERARĂ (Iasi) dacialiterara@yahoo.com L Vasiliu
PARADIGMA (Constanţa) editura@pontica.ro M. Mincu
ARCA (Arad) revista_arca_arad@yahoo.com Vasile Dan
CRONICA (Iaşi) valerist@mail.dntis.ro V. Stancu
ANTITEZE (Piatra Neamţ) adrianvlad@ambra.ro Adian Alui Gheorghe
TOMIS (Constanţa) tomis_revista@yahoo.com Ion Tiţoiu
OGLINDA LITERARĂ (Focsani) gheorgheneagu@yahoo.com
NORD LITERAR (Baia Mare) ghglodeanu@yahoo.fr
Nouă (Prahova) fdochia@gmail.com
DUNĂREA DE JOS (Galati) florinazaharia@yahoo.com
Axioma revista.axioma@yahoo.com Marian Ruscu
ARGEŞ revista_arges@yahoo.com
CAFENEAUA LITERARĂ (Arges) virgildiaconu2004@yahoo.com
LUMINĂ LINĂ-NEW YORK marlbu_10@yahoo.com Mihaela Albu
CULTURA (Bucuresti) culturafcr@yahoo.com Cornelia-Maria Savu
Noua Literatura (Bucuresti) noua_literatura@yahoo.com
Dilema Veche (Bucuresti) dilema@satiricon.ro
Orizont (Timisoara)
Vatra (Targu Mures) vatra@rdslink.ro Virgil Podoaba
Viata romaneasca (Bucuresti) viata_romaneasca@yahoo.com NICOLAE PRELIPCEANU
Absolut Cultural (Botosani) augustineden_vt@yahoo.com
Lykeion (Dorohoi) exorcistul_cip@yahoo.com Ciprian Voloc
Feed Back (Iasi) vongorby24@yahoo.com sau danielcorbu@yahoo.com
Hermeneia (Iasi) petrubejan63@yahoo.com
Symposion (Iasi) institut@ices.ro Teodor Dima sau vali_plesca@yahoo.com

joi, 12 martie 2009

Daniel Corbu şi chipul întors în oglindă


Dacă în 1979 scriitorul de pe malul Ozanei, Daniel Corbu, debuta în revista România Literară cu poeme şi eseuri, iată că după trei decenii de experimente lirice, în care şi-a construit manualul bunului singuratic şi propria Evanghelie, el vine cu o carte de povestiri, o carte în care poetul Cenaclului de Luni scoate din buzunarul imaginarului şi fantasticului caseta construcţiei postmoderne. Pe banda casetei, pe care autorul o numeşte Urmele lui Dumnezeu (Princeps Edit, Iasi. 2008), au fost imprimate nouăsprezece povestiri în ritm de blue-jazz.
În linia ideii de experiment literar, cunoscutul poet din Tîrgu Neamţ, stabilit de zece ani în Iaşi, deschide volumul de povestiri invitând cititorul la banchet, şi nu la orice fel de banchet, ci la unul la care a chemat scriitorii, filosofii, eseiştii, politicienii şi artiştii din toate timpurile. Cu o emoţie adolescentină autorul spionează, parcă dintr-un univers numai de el ştiut, fiecare gest pe care-l face cititorul. Curiozitatea îl determină pe acesta din urmă să îşi tragă casetofonul aproape de el şi să asculte sub semnul clepsidrei dialogul ciudat dintre Martha şi Augustin, doi tineri bănuiţi ca ar fi îndrăgostiţi unul de celălalt. Autorul Urmelor lui Dumnezeu reuşeşte să îl surprindă pe cititor atât prin jocul de limbaj pe care îl foloseşte, de cele mai multe ori filosofic şi poetic, cât şi prin mesajul uşor ironic, pe care îl divulgă atunci când îşi fixează, prin replicile personajelor, intenţia. În acest sens, relevant e următorul dialog:
„Augustin: Să fim liniştiţi, apocalipsa seamână în fiecare dimineaţă cu 24 de ore. (Thornton Wilder)
Martha: Să aprindem lumina! (Lenin)
Augustin: Mai multă lumină! (Goethe) E întuneric ca-n cur! (Céline)
Martha: Desigur. (Tupan)
Augustin: Ce cald e aicea la tine / Şi toate din casă…(Bacovia)
Martha: Merg s-aduc cafeaua. (Cărtărescu)
Augustin: Ea făcea cea mai bună cafea. / Să încep chiar aşa / Cu o tautologie, cu o tautologie? (Cezar Ivănescu)
Martha: O vrei mai dulce? (I. Teodoreanu)
Augustin: Nu. (Eugen Ionescu)
Martha: Despre ce vorbim astăzi? (Piru)
Augustin: Nu ştiu! (Muşina) E nevoie doar să începem. Restul îl va aduce contextul. (Sallustius)
Martha: Cine începe, are jumătatea înfăptuită. (Horaţiu)
Augustin: Trebuie să îndrăznesc, fie că reuşesc, fie că nu. (Euripide) Mai întâi despre iubirea cea făr`de hotar. (Blaga) Pe urmă, despre libertatea filozofării şi filozofarea libertăţii. (Yung) Cine ne ajută? (P. Groza)
Martha: Dar ne avem pe noi înşine, şi pe câţiva alţii, şi e frumos să regăseşti în tine şi în cei câţiva o lume. (Hölderlin)
Augustin: Să-ncepem. (Vianu)
Martha: Sub semnul clepsidrei?(Clezio)”.
Din fragmentul redat mai sus reiese că autorul oferă, pe de o parte, cititorului un dialog cursiv dintre două personaje, în timp ce pe de altă parte dă o lecţie de exerciţiu postmodern colegilor din generaţia sa. Prin această povestire Daniel Corbu ne arată cât de bine deţine controlul atât asupra firului epic, oferind simplului cititor un tablou viu colorat, în care personajele vin să îi răspundă căutărilor şi aşteptărilor, cât şi asupra intenţiei ironice pe care o dezvăluie cititorilor avizaţi, şi anume, mesajul că mulţi dintre scriitorii, filosofii şi eseiştii care ocupă locuri de cinste în biblioteci nu fac decât să prezinte naiv anumite stări ale omului.
Daniel Corbu se apropie, aş putea spune, de literatura unui univers şocant, al senzualităţii. În povestirea Ultimul călău, pe măsură ce citeşti devii prizonierul rândurilor, al metaforelor folosite, al simbolurilor şi deopotrivă al fanteziilor. Ai senzaţia că între tine şi autor se încearcă stabilirea unei relaţii de parteneriat. Te trezeşti în mijlocul unor crime pasionale, martor al unor execuţii radicale, puse în practică de oamenii legii. „Când călăul a ajuns pe eşafod, cei din sat au putut vedea un individ vlăguit şi cu privirile stinse. «Domnilor, spuse judecătorul, după ce făcu un ocol în jurul ghilotinei, dând din cap cu admiraţie, acest ticălos criminal cu premeditare a fost condamnat la moarte. Nu vom strica praful de puşcă pe acest abominabil cu sânge de călău, ci am acceptat să-şi facă singur de petrecanie, după legea veche şi după tipic.» Ceea ce a urmat, ceremonia morţii călăului, s-a petrecut în etape…”
Pentru a nu-l brutaliza pe cititor cu imagini de coşmar, Daniel Corbu se foloseşte de tehnica povestitorului comic. „Călăul avea într-adevăr un chip de maimuţă, cu fruntea aşa de îngustă încât aveai impresia că sprâncenele se unesc cu părul ţepos, mâinile scurte şi puternice aveau degetele butucănoase, terminate cu nişte unghii late…”. Şi în povestirea Hainele poetului, scriitorul se apropie de genul de povestire care prin conţinut şochează. Suntem martorii unei metamorfoze. Un tânăr debutant primeşte de pomană hainele unui cunoscut poet, care sfârşise, leucemic, la treizeci şi cinci de ani. După ce le îmbracă observa că poemele pe care le scrie sunt identice cu ale răposatului, lucru care generează un întreg proces de redescoperire a eului.
În povestirile: Piticul de la marele circ, Subiect pentru o naraţiune, Sticleţii domnului profesor, Opera, Peţitorul, ca şi Gogol, ca şi Nichita Danilov sau Philip Roth, Daniel Corbu, echilibrat, inventează personaje şi situaţii paradoxale. Uneori, deşi mergând pe aceeaşi linie umoristică pe care a adaptat-o încă din primele povestiri, el propune subiecte absolut complexe. Cu fiecare nou personaj, cu fiecare povestire el se creează şi se dezvoltă pe sine însuşi, mereu nou. Cititorul îl descoperă când un pitic cu picioare imense, când un bărbat retras în bucătărie speriat de calul găsit în pat, când ridicat deasupra globurilor negre.
Conştient de iluzia pe care ţi-o poate crea plutirea pe fluviul fantasmelor, evanghelistul nu pierde nici o secunda contactul cu realul. El este conştient că orice rătăcire, în afara realului poate avea şi consecinţe nedorite. „Mă ridicasem deasupra globurilor negre, întruchipări ale sufletelor păcătoase şi pluteam prin globuri de lumină albă şi galbenă, care la apropiere luau chip de om şi se-alungeau într-o mantie luminoasă. Pluteam, dar nu trebuia să mă vând plutirii, nici să mă ofer reveriei”, scrie Daniel Corbu.
Pe tot parcursul cărţii autorul nu foloseşte un limbaj de lemn, un limbaj care să îngreuneze lectura, ci dimpotrivă, face adesea apel la descrieri spre obiect, fără prea multe detalii, fie ele şi protocolare, oferindu-i astfel, cititorului posibilitatea de a deveni el însuşi creator de cadre necesare încheierii unei povestiri. Autorul înţelege că el este cel-de-foarte-de-desubt, motiv pentru care povesteşte numai în şoaptă, arătând astfel, ierarhia guşterilor. Ca o pastişă este plasat prozopoemul Ierarhie. „Într-o zi vroia să se odihnească. Deasupra lui stătea un guşter. Speriat încercă să-l arunce. – Nu încerca să mă arunci, spuse cu totul şi cu totul speriat guşterul, să nu încerci! Deasupra mea stă un alt guşter şi amândoi am plăti scump necugetata faptă. (Cel-de-desubt se holbă deasupra, neîncrezător.) – La mine nu mă gândesc, continuă guşterul, dar teamă mi-e de guşterul meu, care ţine în spate alt guşter, dar mai ales de guşterul guşterului meu, care ţine în spate pe însuşi guşterul princiar.”
Cunoscut ca om plin de hâtrenie şi poveste printre scriitorii ieşeni, Daniel Corbu are acelaşi dar al povestirii ca şi bunicul profesorului Arnold Paleologu, Toader Stoican, personaj al povestirii Vin papuaşii. „Doar de şapte-opt ori a izbit moş Toader cu toporul la baza cireşului, că cireşul înalt s-a şi prăbuşit la vale, iar babele, în strigăte disperate, pe deasupra cireşului au aterizat în nămeţi de nu se mai vedeau. Dar unde sunteţi păcatele mele? Frăsină, Didină!, le striga moş Toader, văzând cum se ridică din zăpadă şi-şi pipăie coastele: Vedeţi, dacă n-aţi ţinut bine, cireşul v-a făcut babe zburătoare!”
Personajele din carte, recunoaşte însuşi autorul, se întâlnesc toate şi se iscodesc, flirtează cu cititorul, se suspectează între ele şi se construiesc în aşa fel încât împreună să formeze acel rânjet ironic, acea poveste care de fiecare dată privită din oglindă pare să fie alta. Ca şi inima poetului, şi inima povestitorului începe să bată mai tare în prezenţa urmelor lui Dumnezeu. „Aşteptăm. Suntem, Fiecare, aşteptarea celuilalt. Povesteşte, hai povesteşte ceva! Nu ştiu ce să fac cu mine. Povesteşte, povesteşte ceva! Tăcem. Orice oglindă e o uşă închisă. Există cuvinte cristaline, ţipătoare, există cuvinte bolnăvicioase, există, o, există grohotişurile! Sau cuvintele încinse de furtună. (…) Ştim că nu suntem făcuţi din înălţări fără oprire, iar în fericire e mult loc de dispreţ, facă-se voia abstracţiunilor!...”
Ultima povestire, cea care dă şi titlul cărţii, Urmele lui Dumnezeu, se înscrie în aceeaşi manieră ironică şi poetică în care s-a înscris şi fragmentul ce a deschis culegerea de povestiri, Banchetul. Dacă în prima povestire autorul făcea trimitere la autorii de duzină, în ultima mesajul e îndreptat spre istorie, spre politic. Fragmentul mă trimite cu gândul la întemeierea URSS-ului, uniune care nega complet existenţa lui Dumnezeu. Mesajul poetic, profetic aş putea spune, pe care îl are în vedere Daniel Corbu este foarte limpede, orice uniune, oricât ar încerca să demonstreze neexistenta lui Dumnezeu, a frumosului, a binelui, a adevărului şi libertăţii nu poate rezista multă vreme în istorie, ea este înlocuită cu o altă generaţie, pentru că e sortită îmbolnăvirii. Acest lucru este arătat de autor prin situaţia în care va fi pus personajul Porfiri Semionovici (personaj inspirat poate de romanul Crima şi Pedeapsă a lui Dostoievski). Acesta deşi prosperă în activitatea de cercetare, se va îmbolnăvi, aşa cum s-a îmbolnăvit şi regimul în anii 80-90, motiv pentru care a fost înlocuit. „Într-una din nopţile în care transpira răsucindu-şi inteligenţa şi experienţa de câteva decenii să aducă argumente împotriva lui Dumnezeu, adică mai exact între orele 3.25 – 3.27 când ştim bine, de la Jung încoace, că în lume se întâmplă atâtea nenorociri, uşa se deschise larg producând un curent cu totul nefiresc, care-l făcu pe Porfiri Semionovici să-şi mângâie nervos mustaţa stufoasă. În prag îşi făcu apariţia o figură cu o mantie stacojie şi sandale romane murdare de glodurile negre, provocate de ploile din ultima săptămână. – Cine eşti?!, întrebă Porfiri Semionovici vădit deranjat de prezenţă, pentru că era momentul lucrului intens, (…) - Eu sunt Dumnezeu!, spuse cu o dicţie clară Străinul. – Cine e?, făcu Porfiri Semionovici. – Sunt Dumnezeu. Cumplite argumente şi cu multă ticăloşie meşteşugite aduci împotriva mea! Te tolerez de mult, Porfiri Semionovici, deşi ţi-am dat câteva semne clare. – Te-a văzut cineva intrând? Poate portarul? Spune, pentru numele lui… (ptiu ce era să zic!) te-a văzut cineva intrând? Uite, ai adus aici tot noroiul Moscovei! Doamne, ce poate să mi se-ntâmple! Oricine ai fi, dragule (…) pleacă…! Îmi distrugi cariera!”.
Putem conchide cu ideea că personajul Porfiri Semionovici din povestirea Urmele lui Dumnezeu va încerca experienţa supraomului, depăşind limitele morale, căutând a-l expulza pe Dumnezeu din lume, însă gestul este urmărit de eşec. Acesta se întoarce împotriva lui chiar în momentul în care se vede biruitor. Apariţia în persoană a lui Dumnezeu în camera de lucru a savantului, în mediu intim reprezintă, am putea spune, remuşcările pe care acesta din urmă le are în conştiinţă, remuşcări care vor duce, în final, la mântuire.
Prin Urmele lui Dumnezeu, Daniel Corbu a reuşit să ofere o gamă variată de tipuri de personaje, el îşi lasă asemenea bătrânului ajuns pe munte, albul ce-l poartă ca pe-o cruce pentru a-l determina pe cititor să vadă dincolo de personaje, de împrejurări, de suferinţă, de biruinţă şi fericire, să vadă în sufletul lui chipul întors în oglindă.


Paul Gorban, noiembrie 2008, Iaşi

luni, 9 martie 2009

Prima editie


Participati in calitate de Expozant la Targul National de Carte, Muzica si Film - CAMUFI
Ce oferă Targul National de Carte, Muzica si Film - CAMUFI Expozantilor?
- peste 500 mp suprafata de expunere
- contactul direct cu piete zonale distincte
- atragerea unui numar mare de clienti si realizarea targetului de vanzari
- informarea si atragerea clientilor si a distribuitorilor
- promovarea alaturi de organizatori in diferite medii : presa scrisa, televiziune, radio, campanie - de sampling, campanie door to door, promovare in marile campusuri studentesti, in cadrul universitatilor, promovare outdoor si indoor, marketing direct, pe situri si reviste de specialitate, bloguri studentesti si de interes
- consolidarea notorietatii si imaginii companiei si a produselor
- cel mai rapid mod de a lansa produse noi adresandu-va direct publicului tinta

sursa:www.camufi.ro

vineri, 6 martie 2009

Eveniment

Interviul de la Pogor şi actualitatea poeziei lui Grigore Vieru


9 decembrie 2008, ora 9 şi 30 de minute, Restaurantul Casei Pogor Iaşi. Aşa aş putea să îmi încep paginile, pe care le semnez în această antologie de memorii dedicată poetului Grigore Vieru, cu semne de jurnal. Asta pentru că în dimineaţa aceea l-am văzut pe poetul românilor de pe toate continentele trist si fericit. Alături de criticul basarabean, Mihai Cimpoi şi poetul ieşean, Daniel Corbu am avut bucuria să particip la ultimul mic dejun pe care Grigore Vieru l-a luat la Iaşi, în 2008. Cu o zi înainte lansase în Sala Mare a Palatului Roznovanu volumul de poeme „Taina care mă apără” Opera poetică din colecţia Ediţii Critice, apărut la editura ieşeană Princeps Edit, carte care, de altfel, a fost primită cu bucurie de publicul ieşean consumator de versuri.
Dimineaţa zilei de nouă decembrie era destul de rece, nu doar pentru că era iarnă, ci şi pentru faptul că dinspre Copou, mai exact dinspre Casa Pogor, un fior de frică, de neîncredere se răspândise prin aer. Poeţii Daniel Corbu şi Grigore Vieru mă aşteptau la restaurant să apar din clipa în clipă. În buzunarul paltonului aveam o foaie pe care pregătisem un interviu poetului de peste Prut, interviu ce urma să îl public în revista ieşeană de experiment literar „Feed Back”. Când am ajuns la restaurant poeţii cinsteau câte un şnaps, o băutură preferată de boemii de prin Iaşi. După câteva picături de tărie, poetul românilor, a exclamat către noi „Nu aş pleca de aici. Îmi este frică să mă întorc în Basarabia. Acolo m-i se pregăteşte ceva, ceva rău. Asta simt acum”. După aceste cuvinte şi-a continuat micul dejun ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ba dimpotrivă, ne-am ridicat la un moment dat de la masa micului dejun şi ne-am aşezat la o altă masă din restaurant, exact la doua mese distanţă, pentru a putea vorbi în linişte despre situaţia poeziei şi a limbii române în Basarabia. Când i-am citit întrebările din interviu, poetul mi-a cerut să i le dau acasă, să îmi răspundă la ele în scris, deoarece, avea el părerea, că ar omite să răspundă sincer la o parte dintre ele. I-am respectat dorinţa, mai ales că i-am văzut şi ascultat în dimineaţa aceea inima fulguită de emoţii româneşti. A luat paginile, le-a împăturit, a scris citeţ pe ele numărul meu de telefon şi adresa redacţiei şi le-a dus în buzunarul din căptuşeala sacoului.

De la restaurant ne-am îndreptat toţi spre sediul Editurii Princeps Edit, la parterul Bibliotecii Centrale Universitare, unde poetul apărat de limba română, taină pe care o purta încă din timpul studenţiei, când îl descoperise pe Mihai Eminescu, a dat ultimele cred, că şase autografe, la Iaşi.
Despre Grigore Vieru, fără îndoială, se poate spune că este poetul care-şi modelează destinul după forma cuvântului românesc. Când afirm asta mă refer la sacrificiul pe care şi-l asumă încă de tânăr, când pe ascuns îi citeşte pe Eminescu, pe Bacovia, pe Blaga, pe Arghezi şi pe alţi poeţi români. Cu siguranţă, cei mai mulţi dintre noi îl ştim pe Grigore Vieru din copilărie, când, spre descifrarea lumii, am păşit pragul abecedarului, în care poemele maestrului erau aşezate „literă cu literă”.
Însă, în această parte a intervenţiei mele, vreau să vorbesc despre actualitatea poeziei lui Grigore Vieru. Sunt voci care spun despre Grigore Vieru, că este depăşit, că nu se încadrează în tiparele contemporane ale scriiturii. Or, dacă aruncăm doar întâmplător o simplă privire în volumul sus menţionat, ne întâlnim cu actualitatea poeziei lui. În fond, poetul cel care deţine doar pentru timpul unei anume generaţii actualitatea poeziei, este, aş putea spune, din punctul meu de vedere, în afara poeziei. Găsim la poetul Grigore Vieru un joc vizual excepţional, găsim pariul pe care contestatarii îl pierd atunci când iau în discuţie poezia celui apărat în taină de cuvântul poetic (românesc). Aici pentru a argumenta cele sus menţionate, nu trebuie decât, să aduc în vedere câteva din versurile prin care poetul de peste Prut ni se arată actual. „Duminică dimineaţa / Copiii noştri amândoi / Se urcă în pat / Între noi. / Ne scot de pe degete / Palidele inele, / Le duc la ochi / Şi se uită la mama şi mama / Prin ele. / O, golul rotund al inelelor / Se umple atunci / De văzul copiilor luminos. / Şi-n toată lumea / Nu există joc mai frumos!”(Joc de familie). Găsim în această poezie preocuparea poetului de a se apleca asupra filosofiei, asupra religiei şi asupra familiei. Este aici un joc desăvârşit în care poetul, tată al versurilor, al identităţilor vizuale, apelează la simplitate, nu la metaforele care îngreunează actul poetic, reuşeşte să cuprindă geneza invocând lumina. Iată, pentru el, acesta este „jocul cel mai frumos”. Atunci când în zilele de sărbătoare, de odihnă, prin copii, prin versuri ţi se arată „golul rotund al inelelor” „umplut” de „lumină”. În preajma luminii poetul se ţine actual, el înţelege că în afara acesteia poezia se rătăceşte, ba mai mult, el mai înţelege că actul construcţiilor vizuale nu se află în abundenţa metaforelor, ci dimpotrivă, în „inelul pe care îl porţi”. Şi în versurile ce urmează găsim jocul vizual pe care îl construieşte poetul basarabean. Ba mai mult, ca şi din poemul mai sus redat, şi prin acesta, Grigore Vieru îşi construieşte mausoleul poetic. Este adevărat, faţă de o mare parte a poeţilor contemporani el pare un rapsod, pentru că în unele locuri cântă natura, casa părintească, îşi cântă limba asemenea unui cuc, păşeşte ca un călugăr printre cuvinte şi le aşează cu mare atenţie în altar, asta tocmai pentru a mulţumi cerului pentru taina prin care este apărat. Cu toate acestea Grigore Vieru nu este un rapsod, el este poetul care-şi duce până la capăt „legământul”. Iată, în acest sens cum îşi argumentează arta poetică: „Există o pasăre singură, / există o pasăre / care cântă sus până când / mamă devine şi moare. // Există nişte pui singuratici, / există, o, nişte pui / care ţipă sus până când / mama le-nvie. // Există un cuib somnambul, / există un cuib / care umblă noaptea / pe marginea crengii şi-a frunzei. // Există o iarbă ce-ajunge la cuib, / există o limpede iarbă, / cu ea copiii şi pasărea-mamă / se spală pe ochi dimineaţa.”(Poem).
Odată cu vârsta, poetul devine din ce în ce mai nostalgic. Îşi plânge mama, îşi plânge tatăl pe care l-a pierdut în primul an de viaţă, îşi plânge poporul asuprit. „A căzut din ochii tăi / Şi s-a fărâmiţat. / A căzut de pe faţa ta soarele / Şi a îngheţat” (Litanii pentru orgă). Momentul în care păşeşte pe pământul românesc în viziunea poetică se petrece o mutaţie, astfel încât Grigore Vieru refuză să i se mai confişte identitatea. Cu toate acestea, ca şi în dimineaţa de la Pogor despre care vă vorbeam în deschiderea articolului, poetul se simţea ameninţat. Ameninţarea poate fi fatală atunci când eşti singur. Se pare că Grigore Vieru simţea încă de mult timp că este singur, chiar dacă în jurul lui era înconjurat de colegi de breaslă. Se simţea un arbore doborât, o pasăre căreia i se lua glasul. „Ca un arbore doborât / Însuşi graiul / Parcă se-aude căzând./ Doamne, atât de singur, / N-am fost nicicând” (Litanii pentru orgă). Iată mutaţia asumată de poet, în afara graiului, şi aici se înţelege, cel românesc, el nu există, se refuză în lumea aceasta. „Mamă şi copilă - / Astfel este Limba cea de-acasă! / Mamă şi regină şi Fecioară - / Astfel este Limba cea din Ţară, / Limba Română!” (Limpede ca lacrima). Revolta poetului este deschisă chiar şi faţă foştii dascăli, unelte ale regimului comunist, prin care limba, istoria şi poeţii i-au fost confiscaţi. Cunoscutul „pod de flori” de după revoluţia din 89 când regimul comunist căzuse în România avea să fie pentru poet un moment cununat de lumină, însă pe urmă, dovedindu-se a fi doar o amăgire. „Vremuri alte vin să nască / Omul unui nou destin. / Cum minţitu-m-ai, strâmb dascăl, / Scrisul meu că mi-i străin” (Cântare scrisului meu). „Doamne, nu pedepsi România / Pentru păcatele fiilor ei” (Deschiderea lacrimei). Poetul ajuns la maturitate, posedând înţelepciunea îi iartă, totuşi, pe „fraţii” care i-au confiscat identitatea. În acest sens destinul îi este apropiat de cel al poetului ieşean Cezar Ivănescu, care, şi el îşi iartă „duşmanul”. Grigore Vieru înţelege că singurul care vindecă durerile omului este timpul, sunt vremurile ce se succed prin „inelul” dus de copii. „N-am încotro. Sunt vremuri / Când trebuie, ca pe o pâine, / Să-mi pun de o parte inima / Pentru ziua ce vine. / Da, prima oară / Poţi ierta duşmanul / Dacă e fratele tău. (Sunt vremuri). Şi în poemul „Pe cruce” poetul basarabean ni se arată împăciuitor cu propriu-i destin. „Mulţi pe-aici au trecut. / Mulţi aici s-au oprit. / Mulţi au refuzat / De aici să plece. / Iată, frate al meu, / Ia şi albina nectar / Din florile pomului nostru, / Dar nu zice că pomul / E pământul ei. / Iată, frate al meu, / Păianjenul îşi ţese / Pe sârma ghimpată / Steagul său cenuşiu, / Iar Diavolul, / Pentru că l-am lăsat / Să ne pieptene, / Îşi face cărare / Pe capul creştinului / Pe-acolo pe unde i-i voia / Nu! Acum nu pe cruce, Ci în interiorul ei, / Ar trebui să fim”. Credinţa este, atât dintr-o parte, cât şi din cealaltă parte a Prutului, cea care rupe frontierele politice şi frontierele culturale. Crucea, cea care ne leagă ca naţiune, scrie în acest poem Grigore Vieru, este singura care nu trebuie sa fie ruptă de graniţă. În interiorul ei „ar trebui să fim” atunci când vorbim aceeaşi limbă şi când avem aceeaşi sfinţi. Poetul vedea că în afara credinţei „fraţii” sunt pe cruce, morţi. Or, când este vorba despre moarte, el nu se gândeşte decât la aceea a unui corp şi nu a unei naţiuni, a unei limbi, a unei culturi.

Aşa cum am precizat undeva mai sus, poetul ştie până unde îşi poate duce discursul poetic, şi mai curând până unde este permis actul vizual. El, pentru a izbăvi deopotrivă frontiera, izbăveşte moartea. Singuratică, aceasta din urmă, nu reprezintă pentru poet o ameninţare. Ameninţarea lui este furtul naţiunii şi al limbii, nici pe departe prezenţa în viaţa omului a morţii. Moartea nu are copii care să îi ducă limba mai departe, ea nu are nici măcar mamă, ceea ce îi arată poetului că nici măcar ea nu trăieşte. Această construcţie poetico filosofică îi permite poetului să se simtă privilegiat în faţa morţii, chiar fără să o insulte sau să o jignească. „Nu am, moarte, cu tine nimic. / Eu nici măcar nu te urăsc / vei fi mare tu, eu voi fi mic, / Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc. // Nu frică, nu teamă - / Milă de tine mi-i ,/ Că n-ai avut niciodată mamă, / Că n-ai avut niciodată copii.” (Litanii pentru orgă).
Iată, numai din aceste câteva fragmente alese şi redate aici din poezia lui Grigore Vieru, care deşi este considerat de cei mai mulţi dintre colegi reprezentant al generaţiei 60, el este, pe departe, lider al oricărei generaţii, şi mai mult, poet contemporan, poet care deţine limbajul jocului vizual.
Multă vreme am crezut că în dimineaţa în care m-am întâlnit cu poetul în restaurantul Pogor am ratat interviul, când acum, îmi dau seama că poetul a dorit să ia cuvântul cu el şi să îl ducă în Basarabia, de unde, în aceeaşi limbă, să îmi răspundă. Este, aş putea spune, interviul luat în inima Basarabiei încă un act poetic, o dovadă că lupta pentru pământul şi limba românească nu se va încheia niciunde.