Echipa Radio HIt şi redacţia revistei Feed Back vă urează La mulţi ani!

Uniunea Scriitorilor din România, Filiala ieşeană a premiat excelenţa în condei

Ieri în sala "Mihai Ursachi" din palatul scriitorilor ieşeni, mai exact din Casa cu Absida aflată în strada Grigore Ureche, s-a dat startul cadourilor si obiceiurilor de iarnă. Timp de aproape două ore liderii asociaţiei şi-au luat costumul de Moş Crăciun şi au împărţit premii autorilor celor mai valoroase carţi pblicate în anul editorial 2008. Cei cinci Moşi Crăciun ai filialei - Adrian Alui Gheorghe (preşedintele juriului), Gellu Dorian, Adi Cristi, Antonio Patraş şi Daniel Corbu - au profitat de spiritul de iarnă şi au adus un grup de spiriduşi care au oferit participanţilor la eveniment un moment artistic. Totodată liderii filialei ieşene le-a adus în dar membrilor din asociatie un site oficial al organizaţiei ieşene unde îşi pot găsi, aplica CV-urile de scriitori (http://www.usriasi.ro/).
Ca să nu prelungim nepermis de mult aşteptările voastre publcăm aici nominalizările făcute de juriu (autorii semnaţi în culoarea roşie au primit căciula lui Moş Crăciun pentru secţiunile respective):

I. POEZIE
1. Lucian Alecsa – Iluzionista Babette (Editura Vinea, Bucureşti)
2. Radu Florescu – Proba de viaţă (Editura Conta, Piatra Neamţ).
3. Angela Furtună – Pelerinul din Aqualung, (Editura Vinea, Bucureşti)
4. Mircea Popovici – Variaţiuni Rococo (Editura Alfa, Iaşi)
II. PROZĂ
1. Nichita Danilov – Locomotiva Neuman (Editura Polirom, Iaşi)
2. Daniel Dragomirescu – Cronica Teodoreştilor, (Editura Pim, Iaşi)
3. Valentin Talpalaru – Strada Măicuţa, (Editura Tipo Moldova, Iaşi)
4. Dumitru Vacariu – Păpuşa cu ochi de smaralde, (Editura Alfa, Iaşi)
III. CRITICĂ, ESEU, ISTORIE LITERARĂ
1. Anton Adămuţ – (Şi) Filosofia lui Camil Petrescu, (Editura Timpul, Iaşi)
2. Theodor Codreanu – A doua schimbare la faţă, (Editura Timpul, Iaşi)
3. Mircea A. Diaconu – Cui i-e frică de Emil Cioran? (Editura Cartea Românească)
IV. TEATRU, PUBLICISTICĂ, CARTE PENTRU COPII
1. Oltiţa Cântec – Teatrografii, (Ed. Timpul, Iaşi)
2. Anca Cristina Ciubotaru – Claunul la răspântire de Veacuri ,(Ed. Trinitas)

V. TRADUCERI, EDIŢII SPECIALITATE
1. Nicolae Busuioc –Biologie şi literatură , (Ed. Princeps Edit, Iaşi)
2. Ilie Dan – Lingvistică şi filologie , (Ed. Vasiliana, Iaşi)
3.Emanoil Marcu - Peştele scorpion, de Nicolas Bouvies, (traducere) (Editura Humanitas, Bucureşti)

VI. DEBUT
1. Aida Hancer - Amadiada, (Ed. Princeps, Iaşi)
2. Adrian G. Romila – Imaginea raiului în cultura populară, (Editura Timpul, Iaşi).

Au fost acordate şi două premii speciale.

1. Premiul "Cezar Ivănescu" - Radu Florescu pentru cartea de poeme Probă de viaţă, Ed. Conta

2. Premiul "Mihai Ursachi" - Angela Furtună pentru cartea de poeme Pelerinul din Aqualung, Ed. Vinea, Bucureşti.

Spre final preşedntele filialei ieşene, Casian Maria Spiridon a dat în vileag căteva din proiectele pe care asociaţia ieşeană le are în vedere pentru anul viitor. Astefl impreuna cu filiala de la Bacău intenţionează să organizeze un festival internaţional de poezie, în care să fie implicaţi scriitori din toată regiunea moldovei. Mai mult, acesta a facut un apel către colegii din asociaţie să contribuie cu volume personale sau colective pentru realizarea "Bibliotecii cu toate volumele membrilor Filialei".

Gabriel Liiceanu conferentiaza saptamana viitoare la "Cuza"

Pe 14 decembrie, de la ora 11.00, in Aula Magna "Mihai Eminescu" a Universitatii "Al. I. Cuza", Gabriel Liiceanu, fondatorul Editurii Humanitas, va conferentia in fata studentilor UAIC si iesenilor pe tema "Cum patrunde spiritul in lume?". Conferinta face parte din seria de manifestari care marcheaza evenimentul "Sarbatoarea Libertatii" (20 de ani de la caderea comunismului).

A apărut ultimul nr. al Revistei Feed Back

Poate fi descarcata pentru lectura de aici www.acfeedback.ro

10 lucruri pe care nu le stiati despre “2012″

Potrivit calendarului mayas, lumea se va sfarsi pe data de 21 Decembrie 2012. Pentru a nu arunca intregul glob in panica, guvernele tarii ascund acest sfarsit inevitabil al omenirii, dar nici ei nu pot controla fluxul de informatii, iar lumea ajunge sa fie invaluita de haos si distrugere. Un scriitor pe nume Jackson Curtis, isi va folosi cunostintele despre profetiile antice, pentru a se asigura ca rasa umana nu va disparea de pe fata pamantului. (2009)

Cei de la Rotten Tomatoes s-au deplasat pana in Mexic pentru a afla cate ceva despre filmul apocaliptic al lui Roland Emmerich, 2012. Intriga acestei pelicule, care-i are in distributie pe John Cusack, Chiwetel Ejiofor, Thandie Newton, Woody Harrelson si pe Danny Glover, este declansata de concretizarea unei predictii maiase, care plaseaza sfarsitul lumii in anul 2012. Departe de a fi doar un simplu spectacol de efecte speciale de ultima generatie, filmul lui Emmerich se vrea ceva mai mult decat atat. Sa ne asteptam deci la imagini si scene bulversante in conjunctie cu subiecte morale si existentiale duse la extrem.

1. Nu este o fictiune, calendarul maias chiar pune “punctul pe i” in 2012:
Desi cultura maiasa nu se prea dadea in vant dupa teorii si viziuni apocaliptice, este totusi un fapt arheologic-validat ca si-au incheiat calendarul in data de 21 Decembrie 2012. Cu alte cuvinte, mintile iluminate ale maiasilor au fost convinse ca in aceasta data ceva de relevanta mondiala se va intampla. Unii au si inceput sa speculeze pe varii teorii ale conspiratiei, in timp ce miscarea New Age crede ca 2012 poate avea un semnificatie dubla: ori va veni apocalipsul si umanitatea se va duce pe apa sambetei, ori vom fi cu totii izbiti in moalele capului de marea iluminare. Ceea ce este mai ciudat si mai sinistru este ca maiasii nu sunt singurii care au prezis un sfarsit al lumii, plasat mai mult sau mai putin in contemporaneitate….

2. Emmerich a dat dovada de exces de zel si si-a destabilizat actorii…la propriu:
Pentru a conferi mai multa plauzibilitate scenelor in care toate interioarele sunt pulverizate de cutremure, echipa de productie a construit o platforma speciala care functiona pe baza de aer comprimat. Ideea era ca actorii sa urce pe ea si sa incerce sa se deplaseze…intocmai cum s-ar intampla in cazul unui cutremur autentic. Primul care si-a luat inima in dinti si s-a luat la harta cu platforma “din iad”, a fost Danny Glover, care in film joaca rolul presedintelui Statelor Unite. Acesta a urcat cu incredere si…a cazut cu si mai mult entuziasm. Drept urmare, producatorii au mai redus din “factorul de cutremur” al platformei, nu care cumva sa-si nenoroceasca distributia…

3. 3D-ul nici macar nu a intrat in discutie:
“Inca nu sunt sigur de varianta 3D. Este altceva cand esti James Cameron si ai 3 ani si jumatate. Insa noi am avut atat de multe scene cu actori reali in situatiile respective, incat m-am gandit ca ar fi prea periculos sa filmam in format 3D. Vreau sa vad Avatar si pe urma imi voi forma o parere. Ceea ce am vazut pana acum in 3D nu m-a convins.” le-a declarat Emmerich celor de la RottenTomatoes.com.

4. Emmerich nu s-a atins de Manhattan si…nici de Mecca:
Regizorul a declarat ca, desi primul oras care i-a trecut prin teasta ca ar putea oferi, prin efect de distrugere, un spectacol de calitate, ar fi New York-ul. Insa Emmerich s-a lepadat de aceasta idee, spunandu-si cuminte ca a ras Manhattan-ul de pe fata pamantului de prea multe ori, si ca poate merita putina indulgenta. Urmatoarea idee creata a fost pulverizarea Meccai, insa mintile i-au venit urgent in cap si si-a dat seama ca o astfel de miscare, chiar daca fictiva, ar fi generat miriade de reactii viscerale din partea comunitatilor musulmane, care ar fi interpretat scenele din perspectiva unor mesaje politice. “Asta e problema cu lumea noastra. Daca as fi distrus Mecca, as fi avut o fatwa pe capul meu.” a spus Emmerich. In schimb regizorul nu s-a putut abtine si a distrus cu infinita placere Vaticanul.

5. John Cusack a acceptat instantaneu sa joace in film:
Actorul a declarat ca a dat in extaz in momentul in care i s-a propus sa joace in 2012. “Mi-au placut Patriotul si Stargate. Pentru mine ar fi minunat sa joc in astfel de filme mari din cand in cand. As putea pe urma sa-mi influentez rolurile mai mici.” a declarat Cussack. “Intr-un mod ciudat, nu este un film de gen – este mult mai elegant scris si mai centrat pe personaje. Nu urmareste formula standard a filmelor cu dezastre.” a mai spus Cusack in legatura cu scenariul semnat de Emmerich si Klauser.

6. Emmerich nu prea a vrut sa se apuce de acest film:
Pare-se ca regizorul a avut indoieli in ceea ce priveste acest film, in sensul in care i s-a parut oarecum amuzant sa distruga lumea inca o data . “Insa cand descoperi ceva la care esti foarte bun si la care ai succes, din cand in cand vrei sa repeti experienta, fiindca este foarte usor sa primesti sume imense de bani pentru a face astfel de filme. Si de fiecare data le faci putin mai bune. Acum putem face lucruri care, pe cand realizam Independence Day ni se pareau imposibile.” a declarat Emmerich, mentionand ca se gandeste serios sa faca un film totalmente digitalizat.

7. Pare-se ca filmul nu este doar despre calamitati spectaculoase: 2012 are si un mesaj “serios”:
“Dezastrul nu se rezolva.” afirma Cussack.” Cand vezi apa venind peste varfurile himalayene, gandul te duce la ce faci in ultimele tale zile. Cum separi esentialul de ne-esential? Cine este important pentru tine si faci in timpul care ti-a mai ramas? Daca e un film de gen, cu siguranta sparge barierele.”

8. Pentru Cusack filmarile in fata “ecranului-albastru” au fost o surpriza placuta:
Actorul a declarat cu incantare ca experienta filmarilor in fata ecranului-albastru nu au fost atat de epuizante pe cat si-a imaginat el, si asta fiind Emmerich a tinut sa simuleze circumstatele apocaliptice la nivel audio, si a pregatit imersiunea actorilor in universul muribund prin intermediul pre-vizualizarilor digitale. “Platourile au fost impresionante. Cand sunt pe ghetar, producatorii chiar au construit un ghetar masiv.” a marturisit actorul.

9. Iar pentru Chiwetel Ejiofor au fost mai putin placute:
“Nici prin cele mai intense eforturi de imaginatie n-am reusit sa percep lucrurile la nivelul la care le percepea Roland.” a marturisit Ejiofor, care joaca in film rolul unui om de stiinta care prezice catastrofa mondiala. “Intram in hangarul fortelor aeriene, vedeam ecranul albastru si-mi ziceam: <>, insa prin ochii lui Roland era un imens peisaj. Am avut senzatia ca vad filmul pentru prima data cand mi-a aratat varianta finala.”

10. Emmerich devine din ce in ce mai sensibil:
“Cred ca filmele mele evolueaza in mod constant”. a spus Emmerich. “Cred ca devin tot mai intime, au mai mult suflet acum, in special acesta. Scena mea preferata din toate filmele mele este in 2012 – cand John Cussack, care joaca rolul unui tata care si-a distrus casnicia si relatia cu copii sai, stie ca uriasul avion Antonov va ramane fara combustibil, si trebuie sa le spuna copiilor sai. Modul in care o face este de o tandrete extraordinara.”

Sursa: www.cinemarx.ro si www.filmeonline.org

vezi filmul http://www.filmeonline.org/2012-2009-film-online/

New Moon – Twilight 2 (2009)

Protagonista Bella Swan implineste optsprezece ani iar Alice si Edward ,vampirul pe care il iubeste ii pregatesc o petrecere surpriza, doar ca la acesta petrecere are loc cel mai mare cosmar a lui Edward in timp ce acesta deschide un cadou se taie in hartie iar Jasper nu isi poate stapani instinctele si o ataca insa Edward o salveaza impingand-o din calea lui Jasper acesta cazand pe o masa de sticla unde se ranaste mai rau Carlise fiind nevoit sa ii coase ranile. Dupa acesta intamplare Edward vrea sa o protejeze pe aceasta asa ca pleaca din orasul Forks impreuna cu toata familia lui gandindu-se ca fiind om va putea trece peste iubirea care o purta pentru el ” va fi ca si cum nu as fi existat “. La aflarea vestii Bella este distrusa si intra intr-o depresie severa si nu isi poate reveni,avand serioase probleme de comportament la scoala si in relatia ei cu Charile. Astfel ca la patru luini de la plecare lui Edward isi gaseste sfarsit linistea langa Jacob Black un prieten de familie, dar si acesta are un secret la fel de mare ca al familiei Cullen.Bella se gandeste in continuare la Edward si cauta noi metode pentru al putea simiti mai aproape astfel ea descopera ca de cate ori isi risca viata ea putea sa ii auda voce vampirului pe care ea il iubea mai mult decat viata sa.La un moment dat Bella va trebui chiar sa il salveze pe Edward.

vezi filmul http://www.filmeonline.org/new-moon-twilight-2-2009-film-online/

Debutul liturgic al unui zoon poetikon postmodern

Ca să vezi lucrurile lumii de aproape trebuie să cobori din turnul de fildeş. Poetul austriac Rainer Maria Rilke obişnuia în repetate rânduri să "coboare în cetate" pentru a se inspira. Pe bună dreptate, criticii literari au observat că în poezie, Rilke fotografia, asemenea unui fenomenolog, realitatea vieţii sociale, bunuri ale acesteia, statui, plante, picturi si edificii, precum şi stări ale oamenilor. Dacă avem în vedere spaţiul românesc cu privire la acest tip de literatură, îi descoperim pe avangardişti care, nu numai că găseau în mijlocul comunităţii teme poetice, dar aduceau în văzul acesteia aşa-zisele colocvii de stradă. Sub comunism fenomenul a încetat oarecum, rămânând la suprafaţă, mai mult, autorii cu goarnele bine şlefuite în fabrica partidului. Astăzi, mai exact de aproape 30 de ani, mulţi autori s-au întors le teme legate în mod direct de comunitatea în care trăiesc. Generaţia 80 s-a impus prin forţa biografismului poetic, precum şi prin capacitatea de a readuce în atenţia lectorilor teme crezute camuflate. Pe aceeaşi linie, îl găsim pe poetul George Asztalos, care anul acesta a debutat la editura clujeană Grinta cu volumul de poeme „Zoon poetikon", un volum pe care revista Feed Back îl recomandă.George Asztalos nu este necunoscut în rândul scriitorilor de poezie, el scrie de câţiva ani buni pe diferite forum-uri şi pagini virtuale. El face parte, dacă am lua în calcul evoluţia şi preocupările lui poetice, din grupul poeţilor virtuali, grup care se remarcă, în revistele literare din ţară şi străinătate, prin temele şi obsesiile abordate. Ca şi ceilalţi „colegi", majoritatea debutaţi după 2000, poetul mureşan crede că, în lumea în care trăieşte, valorile suportă mutaţii axiologice nefavorabile pentru viaţă în general, motiv pentru care găseşte „oraşul" ca o „cuşcă" în care este obligat să îşi ducă existenţa. El crede că mutaţiile asupra culturii determină schimbări de paradigme care ar putea duce până la dezumanizare. Poemele, scrise parcă în stilul lui Charles Bucovski, sunt de o profunzime aparte. Ele apar, în multe locuri, ca nişte aforisme în vers, iar în alte locuri, în sentimentul revoltei pe care îl poartă în suflet, nişte pastişe încărcate de ironie. Sunt scrise cu talent şi aduc în faţă crezul ontologic al autorului. El creează o lume alternativă, alcătuită din amintiri din copilărie, prezenţa iubitei, a fiicei Iulia, precum şi a „animalelor" de companie. La rândul lui, se consideră exponent al lumii mecanicizată, se descoperă învelit în anvelopele jeep-urilor care străbat oraşul asemenea curtezanelor de odinioară, îşi simte libertatea controlată, aşezată în cercurile unui lanţ. În „Poem intravilan" autorul explodează şi ne arată care îi sunt emoţiile purtate pe bulevard: „am adoptat un municipiu un câine de pripas e drept / că mă cam enerva că se băga îi spuneam / omeneşte cu un calm dubios / ţiba umfla-te-ar buba / şi el se scotea se gudura eficient // cuştii îi spuneam Metropolis aveam o febleţe / la numele ăsta cretin îmi evoca / romanţe poliţiste / înalte ca gardu` // în inima lui sunau / clopotele mîntuirii pe jeepuri / şi băteau tobele de eşapament / ale globalizării efectului de sferă // libertatea se întindea / cît un lanţ de cafenele / parţial virtuale cu separeuri / pentru sărutatul interzis // pe-acolo ne pierdeam şi noi regăsiţii". George Asztalos în ciuda sentimentului nihilist faţă de lume, în ciuda faptului că tot ce vede a devenit brusc o fotografie distantă continue să iubească. El ştie că iubirea, fie ea şi virtuală, este păpădia care apare în cercul zgardei purtată de câine. „Sunt sărac şi jegos uneori e chiar bine / că n-am / n-am decît să-mi mîzgălesc copilăria / să mi-o înconjur de mizerii / sau de o fuaarte părintească ocrotire // n-am decît să te iubesc / cînd fac urît şi te-njur" (Jeg).El latră la lume pentru că aceasta poartă şi chipuri frumoase, chipuri care adunate alcătuiesc deodată libertatea şi moartea. „Casa cîinelui dormea dărăpănată / cu lanţul în iarbă // nu ştiu dacă era mort sau liber / dar insinua aşa o trăznită de normalitate / încît ai fi lătrat din toată inima / la putoarea asta de lume frumoasă // zgarda era ruptă elocvent / şi cercul ei imperfect răsărise / naiba ştie cum / o păpădie" (Zoon poetikon).George Asztalos, mare zoon poetikon al acestui volum de poeme, săvârşeşte un act biblic. El este un Noe postmodern, adună animalele universului poetic ce-l înconjoară şi le urcă pe toate în această arcă, mărturie a debutului poetic, pentru a le salva de la apocalipsă. El ştie că acest act îi poate aduce moartea, că e un sacrificiu şi în acelaşi timp un privilegiu. În fond, în lupta lui cu zoozeii limbuţi ai lumii, are ca scop reactualizarea sacrului. „Sunt încolţit o să ajung în pământ / o să mă delirez de tot mă deteliorez / pînă voi înflori ca din altă lume" (Aiureola boreală).Deşi vine dintr-o zonă literară unde argumentul poetic stilistic pare să troneze, găsim în poezia autorului mureşean multă simplitate. Exprimările nu sunt ancorate în figuri de stil care să sufoce în timpul lecturii. Autorul, aşa cum are el însuşi să mărturisească în una din poeziile lui, vede în aceste anvelope postmoderne o tristă fragilitate. „Ca un vînător ce sunt / al tuturor intemperiilor / demn de o cauză mai bună // cred că voi arunca pe geam toată / vesela aia tristă a fragilităţii" (Vultur împiedicat).Poezia lui George Asztalos e George Asztalos, iar când spun asta am în vedere faptul că debutantul, care deşi nu e chiar atât de tânăr, se va distinge din generaţia din care vine, pentru că sufletul lui este unul haiducesc, singuratic. „George ştie. că petul de plastic. e mai plin de viaţă. / decît el. / că respiră căldură. de cînd l-a adus. gol. şi slab. de-afară. // george e un biet trăitor. s-a şi obişnuit. să umble. de viu / printre morţi. fluieră. şi crede. că nu are. decît. să se / dezo-bişnu-iască. să moară. şi el. cîte puţin. pînă cînd. / i se va epu-iza. toată moartea." (George se animează).

Verbul poetic, ulei pentru icoanele Mariei Mănucă

Filosoful Gotthold Ephraim Lessing, reprezentant de seama al iluminismului german, spunea, în prelegerile sale, că pictura e poezie mută, iar poezia, pictură vorbitoare. Dacă aruncăm doar o privire asupra cărţii „Jocul cu cercuri", semnată de Maria Mănucă, suntem tentaţi să fim în acelaşi sentiment cu filosoful german. Poeta, care profesează medicina ca pe o poezie şi poezia ca pe un medicament, a publicat anul acesta la editura ieşeană Princeps Edit - după ce, în 2001, debutase cu volumul de poeme „După vernisaj" la Editura Universitas, urmat de alte patru momente editoriale - o carte, un dar de iarnă, care ne introduce în „odaia în care a intrat lumina zăpezii", în care ne vorbeşte iarăşi cu „cioburile" care se fac semne întocmai pentru a „închide gura tăcerii". Volumul de poezie este fragmentat în trei secţiuni, respectiv „Timpul meu", „Un cal printre oameni" şi „Să nu atingi", secţiuni care adună în total 88 de poeme, toate prinse în liniştea ce calcă pe vârfuri, în meniul cinelor sleite ce somnolează pe tavă, în firul ce ţese într-una cămaşa de forţă a lumii.
Maria Mănucă, deşi cu o viziune deschisă faţă de lume şi artă, în general, nu-şi permite să se joace cu poezia, refuzând, astfel, să intre în haita celor care împart suprafaţa trupului în centimetri pătraţi, a celor care fac din cuvânt orice scamatorie poetică, sortită uitării. Ea preferă să desluşească geometria imaginilor poetice, să ne invite în muzeul cu tablouri şi să ne facă părtaşi la suferinţele lumii, să scoată din feliile egale ale sărutului iubirea, să o împartă cu fulgii de zăpadă, cu frunzele, cu arborii, cu ultima fiică din neamul lui Manole.
Sensibilă şi visătoare, poeta, jumătate femeie, jumătate himeră, mireasă de iarnă, crede că doar prin iubire totul poate fi la picioarele muritorului. Pentru cel care aduce lumina zăpezii, pentru cel care aduce veşti despre orizont, precum şi pentru cel care luminător pluteşte pe cerul vărsător de întuneric poeta culege ierburi din zodia cea mai fierbinte. În procesul de fotosinteză al ierburilor din zodia poetei Maria Mănucă găsim obsesii precum timpul, copilăria, albul, oglinda, legenda meşterului Manole, sângele, oraşul, memoria, etc. „Culeg ierburi din zodia cea mai fierbinte / când lumina atârnă deasupra câmpiei / şi toate îi cad la picioare / Văzduhul e un ulcior uriaş plin cu miresme // Pentru cel ce-mi aduce lumina zăpezii / adun ierburi celeste / de grinzi le agăţ în buchete" (Mireasă de iarnă).
Autoarea înţelege că, numai zidindu-se cu ulei în cioburile ce vorbesc, va reuşi să construiască un timp intim, personal. Timpul acesta, al ei, este cel ales odată cu cercul mic, din cercurile zilei, este cel care o determină cu sângele în clopot să caute în zenit firul de umbră, memoria.
Pentru a fi sigură că lucrurile au prins a se lumina pe dinăuntru, poeta se pune în ipostaza creatorului. În fond, întreaga carte este dominată de această obsesie. Cazul Anei din balada „Meşterul Manole", precum Facerea acestui mare Muzeu sunt toate manevrele nopţii ce nu-i dau pace, motiv pentru care, pentru o clipă, fie aceasta a unei istorii anume, Maria Mănucă se descoperă Arheolog. Această descoperire, această imagine pe care autoarea o creează în poemul „Printre pietre" ne divulgă sentimentul ontologic al poetei. În viziunea ei poetică, fiecare dintre cei care mai cred „că înfloresc maci / din sângele picurat / pe pietre de-asfalt", precum şi fiecare din cei „cu faţa ridicată / cu ochii larg deschişi / cu mâinile în cruce / primesc cerul în plin" se pot bucura de miracolul ce luminător pluteşte pe cerul vărsător de întuneric. Numai ei pot dezgropa zeii eliberaţi din împietrire, ne arată poeta. „Ziua, în Cetate / dezgrop ziduri: / straturi de ieri / veniţi dintr-alţi ieri / urcaşi pe umerii altor ieri // Noaptea / aştept pe ţărm / geamandura cu veşti despre orizont / Luminată cu o piatră / căzută din lună / îmi citeşte planeta // Scrie că / tocmai cu ziua, cineva / mă rupe din mine / şi mă aruncă în ieri / peste alţi ieri / de pe umerii altor ieri / Pentru mâine mi se prezice / că nu mă împiedic / de pietrele fără istorie" (Printre pietre).
În final, mai spunem doar că, Maria Mănucă este o poetă a picturii, ea lucrează cuvântul în culorile inimii, fece din verbul poetic ulei pentru icoane. Ea a înţeles că poezia nu e totuna cu salata de fructe, nu e oraşul ce spulberă fecioara, nu e o ruletă rusească ascunsă în ziuă, cum nici noaptea liniştită în care pacea umblă pe catalige, ci mai curând o trăire ascunsă ce din trup smulge frânturi / ce cad şi se aprind / candele pe pământ. Poetul este cel care veghează ca această candelă să nu se stingă. „Înveşmântată în albastru / în veghe îngenunchez // candela să nu apună" (De veghe). Maria Mănucă, prin mirajul ei poetic, devine un punct de mozaic / dintr-o icoană. Ea nu loveşte poezia, nu o încalţă cu pantofi, ci îi lasă tălpile să respire albul, albastrul, roşul din zborul pasărei-vreme.

Basescu a stat Gea(o)na pe Crin sa nu se Opre(a)sc(a) la Cotroceni

S-au inchis urnele de vot. A inceput numaratoarea. Exit-poll-urile comandate la ora 19 de televiziunile nationale ni-i arata pe Basecu si Geoana alaturi in turul doi. Discursul de topor al lui Crin Antonescu din ultima saptamana de campanie l-a costat declasarea in randul votantilor, motiv pentru care il vedem departe de primii doi. Pe de alta parte, era de asteptat un astfel de rezultat. Discursurile tinute de cei patru (amintiti in titlu) dupa inchiderea urnelor de vot ne demonstreaza ca a inceput campania pentru turul doi. Acum se vor face aliante, se vor cheltui bani mai multi, se vor negocia functii si se vor cauta metode neortodoxe pentru convingerea electoratului. Ca si la europarlamentare pretenta la urnele de vot a fost scazuta, drept dovada ca romanul s-a saturat sa fie mintit si sa i se umple sacosa cu promisiuni. Urmeaza fie, sa se faca o alinta intre PSD si PNL, o alianta pe care am vedea-o morala si logica daca am urmari evolutia politica din ultimii doi ani, precum ne putem astepta si la o alinata clona intre PDL si PNL.

Premiile Nobel nu rezolvă problema literaturii române

Paul Gorban în dialog cu prozatorul Nicolae BREBAN

P.G.: Este o toamnă frumoasă, vreme bună de scris, aici în Câmpina lui 2009. Sunteţi înconjurat de mulţi scriitori, mulţi editori, mulţi dintre ei şi prieteni. Galele APLER au reuşit şi anul acesta să îi aducă în inima Prahovei aici, la Casa de Cultură „Geo Bogza”. Pentru că mă bucură prezenţa multora dintre ei, precum şi prezenţa dumneavoastră, voi profita de ocazie să vă întreb, în deschiderea dialogului nostru despre condiţia scriitorul român contemporan. Aş vrea să îmi spuneţi, din punctul dumneavoastră de vedere, care este modelul ce se impune în momentul de faţă în literatura română.

N.B.: Modelul scriitorului român astăzi? Vă spuneam şi aseară, dacă aţi observat, că suntem în poziţia cea mai proastă, cea mai slabă, de cel puţin o sută de ani. Niciodată n-am stat aşa de marginal, de prost, în atenţia publicului, în atenţia forurilor, a executivului, în atenţia instituţiilor mari ale ţării, cum stăm astăzi. Nu arunc vina asupra nimănui, a fost probabil şi o vină, o delăsare a noastră, a scriitorilor. O împărţire în tabere s-a observat mai ales după revoluţie, când a intrat moravul politic în lumea noastră, morav ce ne-a împărţit, ne-a fracturat. Aşa s-au creat taberele acestea care au început să se macine între ele. Unii scriitori erau anticomuniştii în ghilimele, alţii erau procomunişti, în ghilimele, deşi nu mai era comunism de mult în România. Duceau o falsă luptă. De fapt, era o luptă pentru a obţine poziţii de forţă în cultură şi în politică. Vezi că unii scriitori care astăzi sunt importanţi, au intrat şi au rămas la CNSAS ani de zile. Mulţi dintre ei au influenţat şi lumea partidelor politice. Scriitorul român şi nu numai cel în viaţă, dar şi scriitorii români dintre războaie şi de după al Doilea război mondial, şi modernitatea, şi contemporaneitatea românească – vorbesc de importanţii scriitori care mi-au fost colegi în anii ‘70, ‘60, care au lucrat mari opere: Marin Preda, Nichita Stănescu, A. Doinaş, Dimov şi atâţia alţii – au fost marginalizaţi, uitaţi. Sunt marginalizaţi, sunt uitaţi, sunt daţi la o parte. Nu mai vorbeşte nimeni despre ei şi acest lucru se vede în starea asta penibilă, negativă. Se vede în faptul că mass-media nu ne dă nicio importanţă decât dacă apare vre-un scandal la Uniunea Scriitorilor. „Pe sticlă” scriitorii români nu apar decât foarte rar. Mai des apar alţii, actori, din lumea culturală, dar scriitorii, farte rar. România nu-şi mai cunoaşte scriitorii care trăiesc, care sunt vii, de parcă ar fi murit cu toţii.

P.G.: Care sunt principalele cauze care fac ca între scriitori români să existe tabere, până acolo încât ei să se urască între ei. Există o rivalitate, nejustificată, de cele mai multe ori. Dacă ea ar veni de undeva din partea de ascuns, din EU-ului artistic, am pute-o considera justificată, în timp ce, dacă ea izvorăşte din ineterese politice…

N.B.: Am să vă spun direct. Am spus-o şi într-o carte pe care am publicat-o de curând, „Trădarea criticii” vinovatul principal în lumea noastră este GDS –ul care, în loc să reprezinte societatea civilă şi o altă voce într-o lume a democraţiei care renăştea cu greu, cu convulsii, pentru că, comunismul românesc a fost foarte barbar, a fost cel mai barbar comunism din est, s-a promovat ca o sectă. Deci, în loc să se posteze ca o voce a culturii şi a societăţii civile, GDS-ul s-a promovat foarte rapid, aproape ca o sectă politică, a intrat direct în politică, l-a împins pe Emil Constantinescu la putere. Eu nu vorbesc acum, nu discut de Constantinescu şi dreapta politică, dar vreau să spun că intrând în politică, părăsind criteriile societăţii civile şi ale culturii generale româneşti, s-a creat această fractură între lideri, între domnii de la 22, să zicem. Deşi, 22 a fost condus, la început, de Stelian Tănase, un prieten de-al meu, apoi de Gabriela Adameşteanu, excelentă prozatoare. Dar spiritul de la 22, de la GDS a fost un spirit partizant, sectar, de răzbunare şi de luptă contra comuniştilor deşi comuniştii nu mai existau niciunde în estul Europei. Noi eram deja în sfera americană. A fost o luptă pentru carieră. Noi vedem că grupul de la GDS s-a afirmat. Ei se reprezintă ca elită şi eu contest acest lucru. Elita culturală nu poate fi formată, în primul rând, decât de către creatori, de către poeţii, prozatori şi critici. Nu de comentatori sau eseişti. Desigur, şi ei pot contribui la dezvoltarea elitei, dar ei nu pot să ocupe primul loc şi, mai ales, nu în formele grosolane. Putem spune că fracturarea a venit de la aceste false lupte politice care, de fapt, ascundeau doar o luptă pentru putere. Noi, scriitorii români am căzut foarte mult şi pentru faptul că în presă, unde lucrează foarte mulţi scriitori, s-a creat un sentiment de vânătoare de spoectacol. Aici aş spune cu tărie că Uniunea Scriitorilor a fost slabă că nu a păstrat contactul cu ei. Eu cred că ar trebui ca Uniunea Scriitorilor să încerce, prin diferite programe să facă în aşa fel încât ca o parte din colegii noştri care lucrează în mass-media românească, să-şi aducă aminte, să se reîntoarcă la criteriile literaturii române, mai ales de marea modernitate românească dintre războaie şi de marii scriitori care au fost creaţi sub comunism.

P.G.: Văd o nostalgie faţă de marea modernitate. Totuşi, după ‘89, au apărut în librăriile noastre foarte multe cărţi. In ciuda acestui fapt, am observat că nu se cumpără. Am întrebat librarii şi m-au spus că autorii sunt nevoiţi de multe ori să îşi cumpere propriile cărţi. Editurile nu îşi mai permit să scoată tiraje mari şi în acelaşi timp să asigure scriitorului român un venit din dreptul de autor. Cu toate acestea se scrie mult. Drept dovadă, avalanşa noilor edituri. Totuşi, cred că mai mult se scrie decât se citeşte.

N.B.: Nu. Aici e o altă problemă, mai complicată. În primul rând e foarte bine că lumea scrie şi publică. Acum, o mare parte din ce apare este o falsă publicaţie, pentru că a dispărut, o dată cu cenzura politică, şi cenzura profesorilor. În occident marile edituri nu publică pe bani. O editură din Germania sau din Franţa care publică pe bani, nu mai are prestigiu, nu o bagă nimeni în seamă. Ori, la noi editurile iau bani. În aldoilea rând, toată lumea poate să publice cărţile la colţ, la o imprimantă. În poezie se vede o aluviune enormă, de multe ori proastă, făcută de oameni care vor să fie scriitori, dar care nu au o cultură poetică, etc. Asta se întâmplă şi pentru că analiza literară, critica a slăbit foarte mult. În ultimii ani 20 de ani critici importanţi au părăsit critica şi s-au orientat spre alte domenii. Acum vedeţi, marii critici români, în loc să se ocupe de literatura română contemporană, scriu cărţi despre Eliade, Cioran, Ionescu…

P.G.: Este acesta un refuz faţă de literatura contemporană, virusată pe multe paliere de comercialism şi fanfară, de slaba pregătire a autorilor, precum şi de lipsa modelelor culturale?

N.B.: Nu, cred că e vorba de o lipsă de încredere în literatura naţională. Tămâiem acuma pe românii ăştia care au avut succes la Paris, scriitori importanţi, dar neglijăm ce se întâmplă acum. Revistele literare n-au reuşit să creeze critici importanţi sau sunt câţiva care nu sunt băgaţi în seamă. România a avut mulţi critici. Sunt şi acum câţiva tineri valoroşi, printre care amintesc pe Daniel Cristea Enache, pe Nicolae Bârna, etc. Unii dintre ei lucrează pe la diverse instituţii. România Literară, revistă făcută de universitari, nu a susţinut un nou val de critică. Dacă avem critica românească literară foarte slabă, atunci avem şi maculatură literară. Publicul este astfel, zăpăcit. Nu mai ştie ce e bine, ce e rău. La televizor, care a ajuns regele interioarelor noastre, scriitorii, aşa cum am mai spus, nu mai apar, nu-şi pot exprima un punct de vedere. Argumentul este foarte fals şi ticălos, că un scriitor plictiseşte, că o emisiune literară plictiseşte. Pe cine plictiseşte? Plictiseşte pe un om nepregătit poate. Dar sunt atâtea sute de mii de oameni care ar fi interesaţi să cunoască un prozator, un poet. De aceea, vreau să spun că timp de 20 de ani noi, scriitorii am fost minţiţi, că publicul românesc este pierdut. Cele două ziare, Adevărul şi Jurnalul Naţional au demonstrat că sunt cărţi săptămânale, că vine lumea şi cumpără, că românul încă citeşte, citeşte romane de Marin Preda, de Petru Popescu, cărţi apărute în contemporaneitate.

P.G.: Am putea spune că publicul român este readus în faţa scriitorilor, iar scriitorii sunt readuşi în atenţia publicului prin aceste forme de marketing. Pe de altă parte un public nou se formează, el creşte cu aceste cărţi.

N.B.: Nu. Publicul este foarte bine informat. Nu trebuie reformat. Este un sondaj care arată că este falsă ideea. Sigur că, după revoluţie, publicul românesc a fost interesat de două lucruri. Unu: de jurnale; toţi au crezut că oamenii vor fi oneşti şi vor spune ce să nu luaţi. Majoritatea jurnalelor au fost false cu excepţia lui Ion Ioanid, a lui Steinhardt, episcopul Ploscaru, şi alte câteva. Restul aduceu nişte falsuri. Şi doi: cu interes pentru titlurile străine care n-au apărut timp de 50 de ani, când din cauza cenzurii nu ajungeau în bibliotecile cercetătorilor şi lectorilor. Totuşi, după 10 ani de postcomunism au apărut edituri puternice la noi care au scos numai titluri străine. Foarte puţine edituri au publicat şi colecţii româneşti. Pe urmă au apărut şi edituri care au început să publice autori români, edituri pe care le apreciez. Românii au fost mereu interesaţi, şi înainte de război, de cartea străină. Dar, în timp ce citeau pe englezi sau francezi, pe Andrei Gide, ei îl citeau şi pe Ionel Teodoreanu, pe Cezar Petrescu, pe Liviu Rebreanu. Sunt şi acum edituri puternice care cred că doar autorii străin au valoare şi au ceva de spus, că scriitorii români de astăzi nu-s interesanţi, o falsă premiză. Repet, grav este că au fost puşi în marginalitate scriitori mari care au publicat şi au trăit sub comunism. Scriitori a căror operă şi personalitate nu a mai fost egalată în aceşti 20 de ani. Nu mai există un Doinaş, un Preda, un Nichita Stănescu, un Dimov sau Mazilescu. Pentru editorii noi, liberi de altfel, autorii menţionaţi nu mai apar un lucru atractiv, foarte interesant. Înainte luptam cu cenzura, cu partidul, cu securitatea, acum luptăm cu falsele programe de editare, programe care aduc în dicuţie valori false.

P.G.: Ce trebuie făcut în acest sens, pentru a redescoperi acest tip de scriitori, chiar şi în rândul tinerilor? Vedem că în străinătate literatura română începe să prindă contur. Noul val de autori propune teme sociale, teme legate de istorie. Pentru mulţi dintre ei „comunismul” a devenit o temă „ce se vinde”. Publicul european a fost întotdeauna interesat de scriitorul român, scriitor care vine dintr-un regim totalitar, scriitor pus de multe ori în situaţia să aleagă ce şi cum să divulge publicului din propriile credinţe. Aş vrea să ştiu care este părerea dumneavoastră ca prozator, ca om care cunoaşteţi bine mediul european, cu privire la aşa-zisul „succes literar peste hotare”.

N.B.: Este o altă problemă cu succesul în Europa. E o problemă veche, nevroza noastră a premiului Nobel, etc.

P.G.: Vom atinge şi acest subiect, vom vorbi despre această nevroză...

N.B.: Problema tinerilor e cea mai grea problemă, asta pentru că, după revoluţie, imediat, ei au început să plece. Generaţia noastră a fost puţin laşă. Ea, acum ori s-a dat deoparte ori a început să cânte în strună la unii tineri dând, astfel, impresia că nu există valoare. Chiar în textele mele am criticat-o pe doamna de la România Literară, Pârvulescu, doamnă care a publicat într-o cartea de-a ei că, timp de 50 de ani, toate premiile Uniunii Scriitorilor au fost fără valoare. Nimeni nu s-a revoltat, decât eu. Dacă, noi timp de 50 de ani, nu am creat nimic, asta a fost probabil doar pentru doamna Pârvulescu. În viziunea ei, în toate juriile uniunii din vremea comunistă, acei mai mari critici scriitori, au fost nişte imbecili sau oportunişti. Cum poţi să spui aşa ceva? Este un fel de oportunism necinstit care a fost influenţat de străinătate, să murdărim tot ce a fost sub comunism. Sunt convins, în mod paradoxal, dacă vrei, că marile dictaturi uneori creează fenomene culturale enorme. Sub imperiul rus, foarte brutal, a apărut o imensă scoală de proză. Cea mai mare şcoală de proză a lumii, de la Gogol până la Dostoievski şi Cehov. În Germania, unde părinţii erau foarte duri, a apărut cea mai mare filozofie a lumii, cea mai mare şcoală de muzică, Beethoven, etc. Deci, tinerii însă, egalizează prea grăbit şi superficial, libertatea cu creaţia. Nu întotdeauna libertatea provoacă şi este terenul unor mari procese de creaţie şi a unor mari personalităţi. Ce au creat aceşti 20 de ani de după revoluţie? Ce mare personalitate nouă s-a creat? S-a creat un singur nume, Cărtărescu, care e un bun prozator dar nu are încă forţa unui prozator adevărat, adică nu-i creator de personaje puternice. E un poet, cu mare talent, care însă nu are conştiinţă literară, vorbeşte numai în numele lui şi, într-un loc l-am auzit spunând că nu există valoare, că valoare e ceea ce se vinde. A preluat sloganul de la gândirea americană. Pe mine acest lucru mă bulversează. Cum adică să egalizăm vânzarea comercială cu valoarea literară? Omul acesta ori a avut profesori proşti, deşi el predă la facultate, ori nu ştie ce e aia valoare. Filosofii germanii, cu preocupări în domeniul esteticii au stabilit de la început că valoarea are două tipuri de semantică: odată se vorbeşte de valoarea de întrebuinţare şi pe urmă de valoarea de plăcere, care este a artei. Deci, noi numai de întrebuinţare vorbim. Or, a confunda valorile din artă cu valorile utilitare este penibil şi face rău. Nu vedeţi că la Ministerul Culturii şi la televiziunile naţionale apare cultura sub eticheta de divertisment? Acest epitet, această înseriere în divertisment a culturii este foarte gravă. Cultura nu este un divertisment. O parte a culturii, cea minoră, poate fi şi amuzament, divertisment, şlagărele muzicale sau epigramele, dar cultura mare… Poţi să-l pui pe Maiorescu şi pe Blaga la divertisment? Sigur că da, dar aici se creează confuziile păgubitoare pentru noi, din păcate. Acum îţi dau răspuns la întrebare, nu există forţe care se opun acestor curente puternice. Uniunea Scriitorilor, timp de 20 de ani, a fost pasivă. Academia Română a fost şi este încă pasivă, o recunosc. Plus alte instituţii, ICR-ul care ar trebui să facă ceva, nu face mare lucru. Provincia românească a rămas puţin cam inertă şi eu cred că a fost vitregită în aceşti ani. Deci lipsesc forţele care să se opună acestui curent utilitarist de tip american.

P.G.: Să ne întoarcem la subiectul pe care l-aţi considerat a fi nevroza contemporană în lumea scriitorilor, problema premiilor Nobel. Dacă ar fi să faceţi o nominalizare pentru un scriitor român, care ar fi acela şi care sunt argumentele pentru care îl propuneţi?

N.B.: În primul rând, vreau să îţi spun că noi putem propune, dar nu ne ia nimeni în seamă. Nominalizările se fac în cadrul Institutului Nobel. Eu n-am dat niciodată importanţă. Nobelul nu rezolvă nimic. Această nevroză, cum am mai spus, e o falsă soluţie. Noi putem lua Nobelul şi să se vorbească la un post de televiziune sau de radio, francez sau neamţ doar un minut şi jumătate, ca despre o nulitate. Am trăit asta când eram la Paris, poetul grec Odysseas Elitis luase Nobelul. S-a vorbit mai puţin de un minut la Antene 2, care e canalul oficial. Pe urmă a apărut un mic editor care i-a scos o cărţulie şi a dispărut. În schimb, despre Borges sau Ionescu, care nu au luat premiu Nobel, s-a vorbit şi se vorbeşte despre ei în toată lumea. Deci Nobelul nu rezolvă problema literaturii române. Numai noi credem asta. E mica vanitate şi orgoliul provincial românesc. Noi credem că printr-un Nobel intrăm în lumea europeană. Nu are nicio legătură.

P.G.: Totuşi a creat în rândul scriitorilor români sentimentul de competiţie, iar acest sentiment, această nevroză le dă bătai de cap atât autorilor de provincie cât şi celor care sunt promovaţi de edituri de prestigiu din oraşele mari.

N.B.: Nu. Tinerii se agită la chestia asta cu Nobelul. Noi suntem aplecaţi spre soluţiile uşoare şi imediate. Vrem soluţii miracol, o baghetă magică, ca să facă în aşa fel încât un scriitor român ia Nobelul. Scriitorii români vor fi apreciaţi de marile edituri din străinătate, însă nu e suficient să fii publicat. A fi publicat de o mare editură e un fel de succes, dar dacă nu eşti lansat, impus de un curent, cum a avut noroc Ionescu să fie impus de curentul avangardist, surrealism, după război, degeaba aştepţi glorie. Deci succes înseamnă insistenţă şi să fii la faţa locului. Nu poţi din Albania sau din Azerbaidjan să fii scriitor mare la Paris. Sigur că au fost si scriitori din anumite regiuni care au avut un mic succes înainte de revoluţie, vorbim despre scriitorul ceh, Milan Kundera şi scriitorul albanez, Ismail Kadare, dar acest lucru s-a întâmplat pentru că opinia culturală franceză sprijinea scriitorii din est care erau contra comunismului. În zilele noastre nu-i mai interesează deloc. Noi, cei din est, nu mai avem niciun interes acolo. Nu ne mai susţine nimeni la Paris pentru că şi acolo politicul a mers împreună cu cultura. Nu-i mai interesează scriitori din România, Bulgaria, Ungaria, etc.

P.G.: Vorbeam undeva mai sus de competiţie. Poate că aveţi în acest moment un crez despre premiile Nobel însă, în ciuda ideii de a combate această nevroză, iată că sunteţi antrenat, la rândul dumneavostră, întro copmpetiţie care imită viziuni politice. Candidaţi acum pentru preşedenţia Uniunii Scriitorilor din România. Întâmplarea face ca, în acest an, campania pentru Cotroceni să se suprapună cu cea pentru Uniune. Vă vedeţi la cârma navei scriitorilor din România? Care sunt şansele şi proiectele pe care le aveţi în vedere?

N.B.: Proiectele mele le voi spune în discursul de la conferinţă. Am opt puncte concrete. De şanse nu ştiu. Eu cred că şansele nu-s prea mari pentru că eu nu sunt foarte popular, nu sunt foarte iubit. Am început un roman. Soţia mea este plecată în Spania şi abia aştept să ajung la ea. Dar totuşi, am intrat în această cursă, nu contra lui Manolescu, ci pentru că, sunt indignat de situaţia scriitorilor români din societatea românească şi aş vrea, cred că este posibil, să readucem în atenţia opiniei publice scriitorii români şi instituţia aceasta. Este aceasta poststalinistă, e adevărat, dar e singura pe care o avem şi care mai are un fel de prestigiu. Una dintre puţinele instituţii cu prestigiu din România, putem să o facem din nou să se mişte şi să stea în centrul atenţiei mass-mediei şi a puterii politice.

P.G.: Vorbeam, la un moment dat, de scriitorii care se „trădează” unii pe alţii. Vedem în zilele noastre tot mai mulţi scriitorii care scot „dosare” ale foştilor colaboratori ai securităţii. De unde această dorinţă de a-l demasca pe celălalt. În relaţia dintre scriitori ce ar trebui să conteze, să primeze?

N.B.: De ce noi scriitorii ne grăbim să-i aruncăm în piaţa publică pe colegii noştri? O necruţătoare şi grosolană invidie. În timp ce alte profesiuni importante, medici, arhitecţi, ingineri, nu o fac. Deşi, probabil că şi între ei au existat informatori. Eu am contestat încă de acum zece ani, de când România Literară, într-un număr, îl acuza pe Caraion. Am realizat un număr întreg în care am atacat România Literară pentru acel articol. Nimeni nu a reacţionat. Erau publicate nişte fişe informative ale lui Caraion, despre care nu ştim cât de adevărate sunt, când au fost predate şi cum. Ce m-a indignat a fost faptul, că în acelaşi număr din România Literară, erau două articole semnate de un fost ofiţer de securitate, Pelin, care îl ataca pe acest mare poet. Adică într-o revistă a Uniunii Scriitorilor, cea mai importantă am putea spune de atunci, să fie atacat un mare poet care a stat 15 ani în puşcăriile comuniste, nu are să însemne decât o enormă problemă de morală şi demnitate. Să fie un ofiţer de poliţie politică, de securitate, care să facă morală lui Caraion? Cel mai mare elev a lui Arghezi! Iată, ce se întâmplă în lumea noastră, când noi înşine ne lovim pe noi înşine. Sau cum a fost Eugen Barbu şi grupul lui, înainte de revoluţie, când grupul lui ne ataca tot timpul. Ataca România Literară, ne înjura. Dar acest lucru se întâmplă practic şi acum. Ne atacăm pe noi înşine şi credem imediat că, dacă se spune ceva rău despre un scriitor, chiar dacă e important, credem fără dovezi, ne repezim să-l punem la stâlpul infamiei. Or, eu cred că, ar trebui să ne apărăm valorile, care nu sunt aşa de multe cum par. Valorile de mâna întâi se construiesc greu. Şi să punem acum, cum a făcut Cotidianul anul trecut, două pagini cu Doinaş, Paleologu, scriitori mari, să-i pui acolo ca turnători şi să ceri populaţiei procente, care e mai turnător decât celălalt, e o mare problemă. Adică, şi Uniunea Scriitorilor să nu reacţioneze? Academia să nu reacţioneze? Mi se pare absolut impardonabil.

P.G.: De ce credeţi că nu au reacţionat ? Sunt comenzi politice sau editoriale?

N.B.: Nu ştiu de ce nu au reacţionat şi nu ştiu şi de ce nu reacţionează faţă de cazurile care apar acum. Cred că din laşitate şi din interes. Pentru că la conducerea Uniunii Scriitorilor, domnul Manolescu, nu vreau să-l atac, în ultimii ani, s-a pus în tabăra GDS-ului. Ori GDS-ul, cum am mai spus şi în deschiderea dialogului nostru, instrumentează aceste dosare, în care lumea literară iese foarte prost. Pentru că oamenii zic: uite domnule, scriitorii au fost turnători! Totuşi medicii, nu se trădează, pe ei nu îi interesează cine a colaborat, cu cine. Inginerii, nu. Meseriaşii, nu. Numai noi, scriitorii am fost turnători? Şi ce am turnat noi? Ce acces aveam noi la secretele economice, militare, politice ale statului. E clar că totul este o zarvă făcută din interiorul nostru, făcută de scriitori. În una din cărţile mele vorbesc de fabula aia din clasele primare, cu coada de topor, pădurea, că e foarte tare şi mândră, nu poate fi plecată decât de un lemn al ei, şi asta e foarte grav.

Câmpina, Jud. Prahova
Galele APLER, 13 nov 2009

Votul Ilegal Inseamna Inchisoare!

În Nr. 9-10 al revistei Feed Back au semnat

Revista poate fi achiziţionata prin poştă (plata se face ramburs) sau de la sediul editurii Princeps Edit Iaşi. Detalii adresa pe http://www.acfeedback.ro/ (tot de aici poti descarca in format pdf revita)

Alex Ştefănescu, despre chipurile cărţilor şi notele lor

Nu este prima carte, şi nu va fi nici ultima, care aduce, în analiză justiţiară, problema cărţilor prost scrise. De-a lungul timpului, au existat exegeţi cu drag de literă, care i-au dat în vileag, fără regrete sau menajamente, pe autorii plecaţi după vânat de glorie şi aură scriitoricească prin livada cu verbe. Dacă Alex Ştefănescu, acum aproape trei decenii publica la editura Cartea Românească volumul Între Da şi Nu în care ne prezenta profiluri model de scriitură şi prezenţe scriitoriceşti plecând de la I. L. Caragiale, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Alexandru Philipide sau instantanee critice cu privire la Ana Blandiana, Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Fănuş Neagu, Nicolae Manolescu, Valeriu Cristea şi mulţi alţii, iată că, după atâţia ani, ne arată că nu şi-a pierdut îndemânarea, ci mai mult, a prins curajul şi pofta de a scrie la rece despre autori care atunci când folosesc verbul, în ciuda insistenţelor şi obsesiilor care stau drept momeală, nu reuşesc să transmită coerent un mesaj.
Dacă, înainte de 1989, o carte trebuia, înainte să apară în librării, să treacă prin mâna a cel puţin trei corectori (dintre care doi erau poate cenzori, lucru pe bună dreptate contestat în mod flagrant de majoritatea poeţilor generaţiei ``80) iată că, o dată cu liberul drept de circulaţie al semnelor, mulţi români au găsit prin sertarele noptierelor manuscrise lacrimogenice pe care s-au gândit să le aducă la lumină prin intermediul tiparului. Doar că, mulţi confundă lumina unui manuscris cu cea a lenjeriilor de pat sau a prostiei.
Pe bună dreptate, ultima carte a criticului literar Alex Ştefănescu, Cum te poţi rata ca scriitor, apărută anul acesta la editura Humanitas, poate fi privită drept un dicţionar al etapelor, care te pot duce în păcatul marelui scriitor de necitit. Dacă ţinem cont de câte zeci de cărţi apar zilnic în România de astăzi, am putea spune că, lista sau bibliografia folosită de autor, este mică. Totuşi, dacă ne-am lua după spusele omului din popor care ne învaţă că, nu ai nevoie de un oraş ca să aprinzi un foc, am putea spune că nici Alex Ştefănescu nu are nevoie de toate titlurile proaste că să ne arate că există cărţi slab scrise. În fond, el nu îşi doreşte să ne arate ce autori scriu în afara literei, chiar dacă, în volumul de faţă, aduce în atenţie un indice de nume, ci, mai curând, ne propune o reţetă de genul cum să faci să scrii bine, asta poate şi pentru faptul că este la modă, pentru marile edituri, să publice cărţi cu profil practic. O carte trebuie să aibă o finalitate practică. De asta este sigur şi Alex Ştefănescu, motiv pentru care, scoate de la raft cărţile fără finalitate. El consideră, pe bună dreptate, că în calitate de om al literelor, este responsabil de felul cum litera se citeşte sau este scrisă, de aceea în cele peste 350 de pagini ale cărţii, tipăreşte certificatului carnavalului şi prostiei omeneşti. Şi, cum orice carnaval aduce în atenţie măşti şi costume, de această dată, avem parte de un adevărat dezmăţ al minţii umane. Alex Ştefănescu, aşa cum singur mărturiseşte, nu pune la zid, nu aruncă în scriitori cu pietre, ci, dimpotrivă îi respectă pentru că au ca preocupare scrisul, dar în acelaşi timp, poartă în inimă ironia faţă de cărţile prost scrise. El nu are în atenţie scriitorul în persoană, ci cartea scrisă prost, pentru că aceasta ocupă locul în bibliotecile naţionale. Consider gestul lui ca fiind şi unul naţionalist. De ce ar dori un om de litere să aibă cărţi care-i stâlcesc limba şi rostul neamului?
Cărţile în care autorii folosesc limbajul de lemn sau expresii rebusistice, precum şi cărţile scrise cu umor de autori fără umor, dar şi cărţile în care autorii abordează subiecte folosindu-se de excavatoare sau cărţi scrise pentru a preaslăvi pe cineva, sunt ingredientele cele mai potrivite pentru a râde. Alex Ştefănescu râde nu de felul cum autorii poartă masca scriitorului, ci de felul în care aceştia aleg să îşi asume chipul. Chipul ales de autorii avuţi în atenţie, fie ei poeţi, prozatori, eseişti sau critici literari, apare în viziunea lui Alex Ştefănescu drept un drog, un drog al nebuniei şi al aroganţei, unul care te poate determina să confunzi literatura cu gimnastica aerobică.
Dacă, despre chipul volumului de poeme Sinuciderea se mai amână (Grinta, Cluj, 2006) ne spune că atunci când scrie simplu, îşi divulgă banalitatea modului de a gândi sau că sigur pe sine, voios, poetul înoată de cele mai multe ori în largul unei filozofări ieftine, despre chipul cărţii La Gioia (Apokalipsa indiană Internaţională „I.C.Petrescu”, Academia Internaţională Mihai Eminescu, Bucureşti, 2002) ne arată că se crede drept medic care foloseşte grafia încâlcită tocmai pentru a intimida pe cititor prin bogăţia de imagini construite în fraze interminabile. „Construieşte fraze lungi, de câte 3-4 pagini fiecare, care, dacă ar fi recitite pe o scenă, ar duce în mod sigur la asfixierea actorului şi la prăbuşirea lui, în faţa asistenţei.”
În demersul justiţiar, despre care am amintit, criticul literar nu iartă pe nimeni, indiferent de valoarea de care autorul s-a bucurat până la apariţia cărţii considerată drept gafată. În acest sens, îl are în vizor şi pe chipul cărţii Paradisul evident – o filozofie pentru mine şi pentru contemplativii care îmi seamănă (Timpul, Iaşi, 2000), despre care spune că are elanuri de poet, nesusţinute de o autentică aptitudine pentru poezie. Nici autorii care încearcă să iasă din anonimat la remorca faimei unor autori consacraţi nu sunt iertaţi de criticul avut aici în discuţie. Astfel, cavalerul măştii De vorbă cu Nichita (Amurg sentimental, Bucureşti, 2001) este demascat de ideea că vrea să aducă în atenţie un volum de convorbiri cu Nichita Stănescu.
Poeţii care au înţeles că orice poate fi poezie, precum şi scriitorii care fac din limbajul licenţios (fără minimum de talent) un act de cultură, sunt demascaţi drept sfidători ai convenţiei. „În principiu, folosirea de către un poet a unor cuvinte deocheate nu trebuie să sperie. Şi nici nu sperie (poate doar pe unii cititori necultivaţi). Ca dovadă, Emil Brumaru, care merge în privinţa aceasta mult mai departe, place chiar şi celor mai sfioase domnişoare.”
Citind cartea lui Alex Ştefănescu, suma unor articole publicate în diferite reviste de literatură din ţară sau prezentate cu diferite ocazii televizate, scrisă parcă în stilul unui roman gen thriller, observăm răbdarea şi devotamentul autorului faţă de limbă. Aflăm că, pentru criticul literar, textele literare sunt considerate, prin tradiţie, modele de folosire corectă a limbii române. Acolo unde observă că nu se respectă canonul şi se merge până la a-l desfiinţa, justiţiarul literelor loveşte în carte până când scoate la lumină nota autorului ei. Astfel, chiar dacă a suportat cu stoicism lectura chipului Emancipare (Reîntregirea, Alba Iulia, 2006), nu poate să nu-i înroşească obrazul (masca), dându-i, ca la şcoală, nota patru. „Pe paginile cărţii am încercuit, cu creionul roşu, numeroase formulări greşite, iar după ce am închis cartea am scris pe coperta ei nota: „4 (patru)”.”În încheiere mai spunem doar că sfatul lui Alex Ştefănescu pentru cum te poţi rata ca scriitor – câteva metode sigure şi 250 de cărţi proaste nu este îndreptat numai autorilor de carte publicată, cât şi celor care pretind că trimit o scrisoare sau celor care doresc să invite la vals, precum şi celor care deschid (chiar şi în mod gratuit) coperţile lumii virtuale, unde comunicarea scrisă este principalul mijloc de a transmite sau de a primi un mesaj.

Au fost buni la timpul lor. Alege-l pe cel bun pentru timpul tau.

Din ce plămâni suflă Ştefan Ciobanu?

Sub zodia jocului de limbaj poetic postmodern Ştefan Ciobanu şi-a construit anul acesta, în urma concursului internaţional de poezie „Grigore Vieru” de la Iaşi, la editura ieşeană Princeps Edit un „Convoi de tăcere”. Cu un titlu care poate, pe de o parte, să încânte cititorii prin metafora creată iar, pe de altă parte, să trezească reacţii negative din partea criticilor literari, poetul încearcă să ne facă părtaşi la lungul drum ales întru desluşirea şi transmiterea trăirilor primilor trei decenii de viaţă. Astfel, ca un copil care îşi reprezintă pe asfalt cu ajutorul unei bucăţi de cretă sentimentul despre lume, Ştefan Ciobanu ne arată prin cele patru parţi, numite sugestiv Eu, Tu, El, Ea, cum este alcătuită geometria care-i pecetluieşte cuvertura. Un copil se uită la luna plină / şi / cu un marker îi face ochi // face aşa cu fiecare stea în parte / apoi cu picăturile de ploaie / apoi cu fiecare firimitură // părinţii îl privesc cu dragoste / se îmbrăţişează şi dispar / în gura din oase ce a căscat a somn // copilul face ochi şila frunze / dă la o parte lacrimile / ca pe nişte cortine grele / continuă în dreapta şi stânga (şi voi puteţi face la fel).
În cele 72 de poeme ce alcătuiesc convoiul poetului găsim teme şi obsesii despre care uşor am putea spune că sunt reprezentative unui acrobat ce păşeşte pe marginea tăioasă de lamă. Teme precum iubirea, moartea, timpul, visul, oglinda, oraşul, lumina, copilăria, etc. cresc în inima poetului fără drojdie.
Despre iubire ne spune că e stridentă pentru cei ce nu o au, că e un claxon în plină noapte, că este liniştea din largul unei coli albe, că este o fereastră / aşa ca o gură de peşteră / în care poţi băga mâna / şi scoate de acolo timpul / ca pe un făt (S(e)tări).
Atunci când este preocupat de problema morţii poetul o priveşte uneori cu ironie, alte ori cu spaimă. Sentimentul tăcerii este creat de cele mai multe ori de absenţa iubitei, a părinţilor, a conştientizării scurgerii timpului ce pe întuneric creează imaginea că cerul este prins în bolduri.
Doar cuvântul şi lumina, care s-au apucat să facă gropi / şi să scoată noaptea din pământ / cu nişte găleţi, par să-i aducă poetului controlul asupra propriei umbre. Înghiţim căsuţe una câte una / ne îndreptăm spre luna ce naşte galben / se află după acel bloc // îţi ascult umbra // în zidurile pe care tu scrijeleşti cuvinte ce încep de sub unghiile tale / îţi nasc un ecou / prelungirea vorbelor infinite şi lungi pe care le mimăm (nu cred că este noapte).
Atunci când copilăria se duce, atunci când noaptea vin păsări care / ciugulesc hainele / ştiu asta pentru că / într-o seară / am văzut-o pe mama cum deschide geamul, sau fata vecinului devine soţie, îţi dai seama, ne atenţionează poetul, că nu porţi îngeri la subraţ şi începi să te razi. Ei bine, Ştefan Ciobanu, odată cu aceste versuri se apropie de maturitatea poetică şi începe să vadă lumea o aglomerare de puncte; el crede că, odată urcat în trenul timpului, soarele şi păsările sunt de plastilină şi că în ciuda oricărei ascunderi sau uitări ploaia nu ne poate şterge / pe noi desene spre asfalt.
De remarcat, în poezia lui Ştefan Ciobanu, este şi faptul că în multe dintre poeme găsim construcţii forţate, care nu fac decât să ne arate că avem de-face şi cu un tip de poezie inginerească, de altfel întâlnită frecvent la poeţii contemporani. În laboratorul lui, autorul reuşeşte uneori să ne surprindă în mod plăcut, combinând imagini de aşa natură să creeze ipostaze poetice. În acest sens redau aici: dar stop cu visatul / îmi înfăşor visul acesta în loc de ghem / zâmbesc rece şi alb ca un om de zăpadă / pentru că / tot ce mi-a rămas din acele clipe / este o tresărire cu toată fiinţa mea (poem pentru georgiana). Pe de altă parte, anumite asocieri de imagini, de cuvinte sau jocuri stilistice cum ar fi: oasele mele nu sunt de abanos ca să poată scrie cu degetul / pe praful depus (…) mă plimb prin mine / ca o sferă ce încearcă să îşi găsească colţul (…), sau mă simt o inimă de cerc / ce bate pătrat şi impar, precum şi din ochi îţi ies fluturi / ca fumul dintr-un furnal sau eu îmi iubeam iubita / care se ascundea noaptea / prin cearşaf / cum se ascunde apa sub solzi de peşte, pot crea sentimentul de disconfort. Nu ne rămâne decât să mai spunem că volumul Convoi de tăcere reprezintă locul matur de întâlnire cu poetul Ştefan Ciobanu, despre care cu siguranţă vom mai auzi. A juca leapşa cu soarele, a vedea lumea intrată în tălpi sau printre degete, ca nisipul, a ne cutremura atunci când credinţele ne devin cărămizi în flăcări, a deschide toate icoanele sufletului, a te simţi mai puternic atunci când frica stă în tine ca nişte ace de brad, a pune inima la zid şi a marca cu cretă cât a mai crescut, înseamnă să-l găseşti la treizeci de ani pe Ştefan Ciobanu, gata să se privească în oglindă, să-şi divulge crezul ontologic, umbra, poezia. Mă bucură frigul intrat pe sub guler / nu mă mai sperie depărtările căci sunt în larg / poate doar faptul că umbra mea / nu se aşează pe nimic (viaţa mea).

Fardad, fructul din livada lui Călin Sămărghiţan

Călin Sămărghiţan, autor al generaţiei virtuale, agonic şi artgotic, revine în atenţia lectorilor cu un nou volum de poeme, anume Fardad, apărut anul acesta la editura sibiană, PRINT ATU, după ce, în 2002, debutase cu volumul de poeme Aşa cum este, nu este. Cu preocupări în domeniul teologiei, dar şi în cel al literelor, Călin Sămărghiţan aduce în atenţie noi paradigme ale limbajului poetic. Dacă la un alt poet al generaţiei din care vine Călin Sămărghiţan, anume, Daniel D. Marin, găseam poezia drept un construct în etape succesive, în care autorul urmărea evoluţia epică a unui personaj, cu mirare şi scepticism am urmărit jocul poetic propus în volumul Fardad.
Cartea ne apare împărţită, pe bună dreptate, în două părţi. Încă din prima pagină a volumului te împiedici de harta poetică a lui Sămărghiţan, un detaliu pe care poetul doreşte să îl aducă cititorului pentru a fi sigur că acesta nu merge pe o cale greşită în interpretare. Însă, acest lucru poate fi uşor contestat de criticii literari, deoarece nu de domeniul poeziei ţine această problematică. Mai mult, în poezie lectorul este predispus să păşească labirintic, haotic, pentru că doar aşa efectele poetice se fac simţite. El nu îşi propune să primească o hartă. Cu toate acestea, Călin Sămărghiţan nu greşeşte când întinde căutătorului de sacru în poezie această hartă. Dimpotrivă, cu ajutorul ei drumul lecturii devine mai interesant.
Prima parte, numită sugestiv Fata din livadă, te introduce parcă într-o sală de spectacol unde întâlneşti obsesiile poetului puse în valoare de Imaginaţie, Memorie şi Iubită. Poemele din această parte au fost scrise în ultimii doi ani, respectiv 2008 şi 2009. Dacă avem în atenţie preocupările din ultima perioadă ale autorului, găsim justificat acest tip de experiment epico-liric abordat în carte. Cei care îl cunosc, nu neapărat în ipostază fizică, ştiu că, în ultimii ani, sibianul a fost vrăjit mai mult de proză decât de poezie, lucru pe care singur are să îl recunoască. Fata din livadă ni-l arată pe Călin Sămnărghiţan ajuns la maturitatea poetică. Aici el reuşeşte, ca şi Matei Vişniec, să aducă la acelaşi nivel axiologic epicul şi liricul. Poezia fetei din livadă este în fond un duet în balet al celor două genuri literare, duet care, timp de 46 de pagini, îţi deschide pofta pentru piersici, pentru cel mai bun motiv să scrii, pentru a privi la nesfârşit Iubita seara asta şi cealaltă. Poeziile desenate în aer în forme zazen ne apar, în chiar momentul când să se risipească, drept de carne. Cu tentă uşor biografică autorul divulgă plăcerea, bucuria erotică de a împărţi iubitei o bucată de carne din eul poetic, conştient că numai aşa durerea singurătăţii va durea mai puţin. Călin Sămărghiţan priveşte cu ochiul străpuns spre luminile retrase şi descoperă că un poet nu trebuie să câştige de fiecare dată, că el poate să lustruiască durerea ca pe-o grădină, poate alege, ca şi destinul, soluţii finale sau să-şi cânte coastele ce zâmbesc pe dinăuntru. Motivul iubirii, prezent aproape în toate poemele din prima parte a cărţii, reprezintă, pentru poet, cele o mie de lucruri de pe urma cărora învaţă limba ultimului ţărm al mării, tocmai pentru a construi întreaga viaţă într-o singură clipă. Crezul poetului este acela că numai iubirea poate construi din om un templu. Aş vrea să nu mă mai doară. / Mă voi aşterne să scriu / cele o mie de lucruri / despre tine, / apoi voi trage uşor pământul / deasupra mea / şi mă voi odihni. // Legendele vor vorbi până târziu / despre străinul stins / de apele liniştii tale (Cele o mie de lucruri). Încercările repetate de a striga, de a cânta stors din pământ, cântece stoarse din pântece iubitei, par mai curând să adâncească dorinţa poetului de a-şi găsi moartea şi, totodată, ziua nouă. Cânt / stors din pământ, / cântece / stoarse din pântece. // Ploaia lui sapă mai departe / noi amintiri, / crisoarea de la piept / descompusă, zicea: / oricum, n-o să vin, / am nevoie de moartea asta singur / şi de ziua de mâine.
Partea a doua a cărţii, numită Turnul de fluturi, adună în 56 de pagini poeme scrise în perioada 2005-2009. Aici obsesiile poetice ale lui Călin Sămărghiţan pregătesc oarecum baletul Fata din livadă. Spun asta pentru că am în vedere, în mod deosebit, poemele redactate de autor începând cu anul 2007, când acesta găseşte iubita în fântâna memoriei care îi anunţă apariţia. Te regăsesc aşa cum / mi te închipuie memoria / degetelor mele (Memorie). Premoniţia întâlnirii am putea-o privi ca un rezultat al trăirilor la maximă intensitate a emoţiilor şi credinţelor. Poetul se apropie din ce în ce mai mult, în acestă parte a cărţii, de punctul cel din mijloc al fiinţei. Poezia lui Călin Sămărghiţan nu poate fi privită drept o poezie lipsită de sacru şi metafizic. Ea este înmiresmată de elementele care construiesc lumea fizică şi metafizică şi, în acelaşi timp, este construită pe o scară a îngerilor care coboară şi urcă apa viitoarei fântâni. Teme precum singurătatea, străinul, memoria, oglinda, visul, omul, geneza universului, umbra, iubita, timpul, anotimpurile, moartea sunt gesturi tainice, pe timp de rugăciune în Cuvântul poeziei lui Călin Sămărghiţan. Poetul este atent la fiecare cântec. Îmbrăcat în lumină îşi petrece deopotrivă veselia şi tristeţea, moartea şi viaţa, corabia albă a credinţei, marea ce se întinde mai mult decât visul care moare de fiecare dată pentru ultima oară. Însetat de timpul când cerbii se-ntind spre apele cude poetul îşi caută respiraţia blocată de tropăitul cailor ieşind din livezi. Aceste construcţii poetice fac ca poazia lui Călin Sămărghiţan să vibreze în mintea şi imaginaţia cititorului, să alunge somnul memoriei din livada cunoaşterii. Crezul ontologic despre lume al poetului se construieşte cu fiecare adiere de vânt, cu fiecare femeie ce-şi îndoaie spaţiul, cu fiecare chip întâlnit picurat în fiinţă de carne ce trăieşte o clipă de lut, până când umbra-i i se pare că e lumină. Chip picurat în fiinţă de carne, / trăieşze o clipă de lut, / agăţată de oase / ca o formă a lumii. / O amintire pierdută / îl soarbe, / o sete nemângâiată / îl doare. / Eram belşug întins după ploi, sunt aripă căutată de vânt asemeni / corăbiei / aşteptând pe uscat / viitoare mări, / ori curcubee de ape. (Despre om)
În final mai putem spune că poetul sibian se distanţează de pretenţia multor colegi de generaţie, care preferă titluri pompoase, vulgare prin abundenţă stilistică or vizuală. El preferă titluri scurte care trimit în mod special la teme care prefigurează emoţia şi mesajul poetic. Acelaşi lucru l-am putea spune şi despre construcţia versurilor. Ele sunt scurte şi ritmatice, pot fi scandate, interpretate actoriceşte şi, în acelaşi timp, de o profunzime aparte. Sunt asemenea seminţelor care anunţă fructul.

Actorul şi limitele lui

Interviu Paul Gorban cu actriţa Luminiţa Gheorghiu

Luminiţa Gheorghiu: „Un actor om are şi el în componenta intimităţii lui mai multe date,
dar în acelaşi timp el poartă şi limitele lui.
Această limită este dată de starea lui psihică şi spirituală.”

Paul Gorban.: V-aţi născut la Bucureşti, aţi absolvit institutul de Teatru şi Artă Cinematografică la începutul anilor `70 la clasa profesorului Ion Cojar, iar după absolvire aţi fost repartizată la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani. Ca tânără actriţă, cu aspiraţii şi vise, cum aţi găsit Botoşaniul acelor timpuri. Ştiu că pe urmă aţi luat drumul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ şi pe urmă pe cel al Teatrului Bulandra din Bucureşti, unde aţi stat până în 2003.

Luminita Gheorghiu.: Botoşaniul, ca şi acum, l-am găsit atractiv, interesant, frumos. Aveam în preajmă mulţi pretendenţi de cultură. Era oraşul poeziei, lucru care pe mine, ca femeie m-a interesat. Datorită frumuseţii şi energiei locului m-am acomodat foarte uşor. Atât doar că, îmi era greu că eram departe de familia mea şi de cei apropiaţi din Bucureşti.

P.G.: Cei mai mulţi dintre români, fie că sunt consumatori de film, fie că că nu, vă cumnosc din filmul Moromeţii în regia lui Stere Gulea. Acolo aţi interpretat-o fascinant pe Catrina Moromete. De la acel film şi până astăzi aţi jucat în multe filme apreciate la noi, dar şi peste graniţe. Aş aminti în treacăt doar Campioana din 1990, în regia Elisabetei Bostan, Drumul câinilor din 1991 în regia lui Laurenţi Damian, film despre care criticii au spus că reprezintă zona de cototură a cinematografiei româneşti, Trahir din 1998 în regia lui Radu Mihăileanu, până la filme semnate recent de avangarda tânără, de exemplu: sub regia lui Cristian Mungiu „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” din 2007, A fost sau n-a fost sub regia lui Corneliu Porumboiu, până anul acesta când apăreţi în lung metrajul Francesca, sub regia lui Bobby Păunescu, film primit care a creat controverse la Festivalul de Film de la Veneţia. După toată această carieră bogată de probe, repetiţii şi spectacole cum vă simţiţi? De la debut, sau altfel spus, de la Moromeţii la Francesca....

L. G.: Să ştii că în mod teoretic ar trebui să am mai multă siguranţă. Sigur, că poţi avea mai multă siguranţă, dar începuturile totdeauna sunt dublate de puţină inconştienţă. Inconştienţa îţi da mai puţină teama şi, să îţi argumentez de ce spun asta. Până la 50 de ani nu am avut emoţii nici pentru teatru, nici pentru film. Atunci când am făcut Moromeţii nu am avut emoţii. Acum şi pretenţiile sunt mai mari şi e bine, dar în acelaşi timp îmi produce o teamă teribilă care nu-mi face plăcere. S-ar părea că ar trebui să ştiu mai mult, dar fiecare rol este o altă provocare, o altă temă... şi atunci orice temă nouă îţi produce alte probleme, alte obsesii. Trebuie dovedit fiecare rol în parte. Aşa că, experienţa, sigur că te ajută şi în mod teoretic şi în mod practic, dar nici un lucru pe care l-ai făcut bine nu îţi garantează că rolul următor o să fie un succes, o realizare. Acum e aceeaşi grijă, ba chiar mai mare decât la primele roluri în filme. Spun asta deoarece, oamenii mi-au spus vorbe bune despre rolurile pe care le-am făcut, iar acum îmi este teamă să nu îi dezamăgesc şi să nu mă fac de râs în faţa ochilor mei.

P.G.: Înainte de orice rol, actorii poartă în culise, în spatele personajului de interpretat emoţia. Unii reuşesc să o ascundă de ochii publicului, alţii fac din ea insăşi condiment necesar perceperii mesajului de către public cu privire la personaj. În ce măsură aţi fost emoţionată în faţa unei probe, pentru un eventual rol?

L.G.: Sigur că există o emoţie, dar am înţeles reprede, am devenit foarte repede capitalistă din punctul ăsta de vedere. Proba trebuie dată cât mai bine. Că o iei, sau nu o iei, nu înseamnă, că tu eşti bun dacă ai luat-o, sau că eşti slab, dacă nu ai luat-o. Sunt multe lucruri care intră în gândurile unui regizor. Eu la Moromeţii am dat probe şi le-a luat altcineva. Până la urmă la urmă am făcut eu filmu. Poftim, un exemplu pentru ceea ce ar însemna o probă în viaţa unui actor. Aşa că e bine să le dai pe toate şi să le dai cât mai bine. Regizorul, dacă nu are nevoie de tine, e posibil să aibă altă data. În orice caz, stând acasă şi gândindu-te că eşti mare şi tare, şi că nu trebuie să dai probe, nu faci decât să arăţi cât de slab gândeşti.

P.G.: Publicul românesc s-a obişnuit înainte de `89 să vă găseească în pânza albă a cinematografului, poate pentru că aşa aveau cei mai mulţi acces la film. Astăzi însă lucrurile sunt invers, ei vă găsesc oricând în biblioteca de acasă, printre DVD-uri. Cum vedeţi toată această evoluţie? Nu se pierde totuşi farmecul, spectacolul sălilor de cinematograf? Eu am senzaţia că într-o sală de cinema personajul e singur în mintea mea, în timp ce în faţa televizorului odată cu el îmi scapă în minte drept coduri şi alte corpuri din casa mea...

L.G.: Până să apară pe DVD-uri sau până când filmele au început să fie date prin intermediul televiziunilor oamenii au fost în sălile de cinema. Cu toate acestea, nu este, încă, numărul mare de spectatori pe care noi l-am dori, dar eu cred că într-o zi se va întâmpla asta. Cu teatrul, după revoluţie, s-a întâmplat un lucru bizar. El a ieşit în stradă sau a intrat în casele oamenilor prin intermediul emisiunilor tv. Publicul românesc este şi cel din faţa televizorului sau al calculatorului, dar noi nu-l ştim, nu-l auzim, el trebuie recâştigat. Problemele aduse în prim plan de cineaştii noului val nu sunt probleme comode, nu sunt filme de capăt şi spadă, şi atunci, publicul încă nu se înghesuie, el nu s-a săturat de filme horor şi filme comerciale, dar sunt sigură că într-o zi sălile de cinema vor fi pline şi oamenii vor face un cult din a consuma arta cinematografică.

P.G.: Aţi amintit mai devreme despre noul val al cinematografiei româneşti. Care este acesta şi cum se prezintă el?

L.G.: Este valul reprezentat de tinerii regizori din ultimii 20 de ani, un număr destul de mare, care au izbutit să facă filme importante atât pentru cultura şi spiritul nostru, cât şi pentru clasamentele festivalelor internaţionale de film. Cele mai multe dintre peliculele lor au fost bine primite, ba chiar cu premii foarte valoroase. Eu personal sunt sensibilă la numele România şi la steagul acestei ţări. Lăcrimez când văd sportivii cu mâna la inimă şi ascultă imnul. Totodată sunt foarte sensibilă la faptul că România tinerilor regizori este lăudată şi apreciată.

P.G.: Tinerii regizori aduc în ultimul timp filme despre realitatea istorică a României, fie ea, cea dinainte de `89, fie cea de după. De cele mai multe ori temele abordate de aceştia sunt cu trimiteri la comunism, la viaţa omanilor de atunci, la umanitatea românească din acele vremuri, nu la farduri sau cosmetizări. În mintea lor imaginile istorice au altă structură axiologică, decât cea a multor regizor grei ai epocii ceauşiste. Ei propun totodată un dialog al realităţii cu arta vizuală.

L.G.: Ei chiar propun un dialog al artei cinematografice cu realitatea. Ei îşi pun întrebări şi caută adevărul. Acesta apare în imagini, fie culese din poveştile martorilor, fie din cărţi documentare, fie chiar din viaţa lor. La rândul lor, cei care văd aceste filme găsesc răspunsuri. Asta este menirea unei opere de artă. Ea trebuie să pună probleme. Este foarte bine că problemele acestor tineri, care nu mai sunt chiar aşa de tineri pentru că au trecut nişte ani, sunt legate de identitatea socială, istorică, naţională, spirituală a locului sau locurilor lor. De exemplu pe Cristi Puiu, întotdeauna l-a interesat problema umană, a relaţiilor dintre oameni. În Moartea domnului Lăzărescu nu este interesat în mod deosebit de problema spitalelor, ci mai curând de problema relaţiilor dintre oameni. Sigur că şi spitalul acolo undeva, ascunde o altă obsesie a regizorului. Problema lui Cristi Puiu, pentru că tot l-am luat aici ca referinţă, este problema nepăsării sau a implicării vecinului, cel de aproape, în dramele noastre. Cristian Mungiu, care este tânăr, a pus şi el problema relaţiilor dintre oameni. Acest tip de probleme vor fi în permanenţă valabile pentru un artist.

P.G.: În fond, care sunt problemele noi puse de cineaştii români?

L.G.: În problemele puse atât de cineaştii români cât şi cei străini nu apare nimic nou sub soare. Lupta cu viaţa, dragostea, moartea, întemeierea unei familii, viaţa socială, toate acestea pot deopotrivă să plictisească un spectator sau să-i ofere acestuia o portiţă, o viziune. Regizorul pune toată puterea să aducă în discuţie viziunea lui despre lume, în raport cu realitatea. Unii ţin cond doar de cerinţele publicului. Nu despre asta vreu sa îţi vorbesc. Eu am avut o întâmplare specială. După ce am interpretat rolul asistentei din Moartea domnului Lăzărescu am întâlnit asistente care m-au felicitat, care mi-au spus că am reuşit să surprind în detalii emoţiile, grijile, trăirile, obsesiile unei asistente din spitalul românesc, în timp ce o doctoriţă mi-a atras atenţia că prin acest film corpul medical este jignit. Eu nu cred asta. Filmul prezintă o situaţie legată de viaţa unui om, care depinde de sprijinul medicului. Sunt foarte multe situaţii în realitate când viaţa ta depinde de medici, practic în urma intâlnirii cu ei le poţi datora viaţa, supravieţuirea, bucuria acesteia. Eu cred că medici din românia sunt nişte eroi la cum se descurcă fără aparatura necesară.

P.G.: Mulţi actori au plecat spre platourile din străinătate după căderea regimului comunist. Pentru mulţi acest pas a fost unul al succesului...

L.G.: Care sunt aceia? Dar avem aşa mulţi actori care joacă în străinătate?...

P.G.: Avem mulţi tineri actori care au semnat contracte pentru colaborări străine, din generaţia dumneavostră cunosc doar câteva nume...

L.G.: Dacă ar promova filmele străine ai spune că joacă la altă echipă. Ei bine, joacă Marcel Iureş, Maia Morgenstern, Oana Pelea, eu am jucat două filme în regiua lui Michael Haneke, dar nu suntem foarte mulţi... Actorii români joacă în filmele româneşti, dar colaborările actorilor români cu alte echipe din străinătate sunt minunate.

P.G.: Cum este primit filmul românesc la festivalurile internaţionale de film?

L.G.: Dacă ne uităm la noul val, la Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Jude şi mulţi alţi regizori pe care nu reuşesc să mi-i amintesc acum, vedem că România, la capitolul acesta, stă foarte bine.

P.G.: Actorii, în general, pot interpreta multe roluri. Ştiu că nu vă place totuşi să interpretaţi rolul unui personaj fiţos. De ce?

L.G.: A unui personaj fiţos în adevăratul sens al cuvântului. Nu voi juca niciodată rolul unei contese care nu poate sta pentru că sub şapte saltele are un bob de mazăre. Nu cred că un actor poate interpreta orice. Sigur că un actor om are şi el în componenta intimităţii lui mai multe date, dar în acelaşi timp el poartă şi limitele lui. Această limită este dată şi de starea lui psihică şi spirituală.

P.G.: Actorii refuză uneori roluri, lucru acesta poate demonstra etape din viaţa actoricească. Aţi refuzat de-a lungul carierei vre-un rol?

L.G.: Da. Nu vreua să vorbesc despre ele. Multe dintre acestea au fost refuzate din motove de ordin financiar. Rare ori s-a întâmplat să refuz un rol din motive artistice. Refuzul unui rol poate atrage după sine interpretarea unui anumit tip de orgoliu. Nu este cazul. Alteori poate însemna faptul că artistul a ajuns la înţelepciunea actoricească, el reuşind să selecteze rolurile în care se poate aşeza.

P.G.: Lucraţi acum la o probă sau chiar într-un film? Ştiu doar că vi se pregăteşte scenariul pentru Sunt o babă comunistă, după romanul cu acelaşi nume al prozatorului ieşean Dan Lungu.

L.G.: Nu s-a făcut încă scenariul. Am citit însă cartea. Este foarte bună, iar atunci când citeşti o carte bună ce urmează a fi ecranizată, îţi doreşti ca scenariul să iasă măcar la fel de bun. Nu ştiu cine face scenariul, dar sunt foarte curioasă să îl citesc şi eu. Am înţeles că încă nu e gata, dar mă voi întâlni la Bucureşti cu regizorul Stere Gulea şi dacă îl va avea î-l voi cere pentru a-l citi. Vom filma anul viitor. La sfârşitul acestui an vom face doar producţia filmului.

01 octombrie 2009
Palatu Roznovanu,
Iaşi

Interviu pentru Radio HIT si Revista Feed Back

Începe Festivalul International "Grigore Vieru"

Clanul Carcotasilor se pregatesc de rafuiala

In creion

realizat de Alina Iftime

Jurnalul poeziei al lui Călin Vlasie

Într-o lume a vitezei, o lume în care, ea însăşi, tehnologia capătă identităţi poetice, o lume în care omul se mecanizează din ce în ce mai mult, o lume în plină criză de identitate, nu mulţi sunt aceia care, atunci când scriu versuri, se gândesc de zece ori, dacă nu mai mult, la construcţia finală a poemului. Iar cei care o fac, îşi asumă cu adevărat responsabilitatea zidirii întru Adevăr a Poeziei, aşa cum numai călugării ştiu să o facă în timpul rugăciunii. Printre acei puţini sceptici ai verbelor în liră se numără şi Călin Vlasie, unul dintre poeţii optzecişti care şi-a construit identitatea şi viziunea poetică în propriul cabinet terapeutic, un cabinet al obsesiilor politico-sociale, al cărţilor interzise de comunişti, al aşteptărilor debutului literar, al iubirii în taină, în ascunsul minţii, în psihic. Suma căutărilor adolescentine, a obsesiilor, a exerciţiilor şi aspiraţiilor literare este, fără îndoială, ingredientul cel mai potrivit pentru a începe un jurnal literar. Aşa pare să se prezinte poetul şi eseistul piteştean în cartea „Poezie şi psihic”, apărută la Editura Paralela 45 în 2003, o carte pe care, personal, o numesc cartea unui deceniu de literatură, asta pentru că, în cele aproape 200 de pagini, autorul se dezveleşte de intimitatea literară, anume, scoate din sertar pagini de jurnal, scrisori şi articole, toate redactate în perioada 1984-1994.
Preocupat de poezie până în măduva visului, eseistul piteştean crede că, pentru a fi poet, trebuie, înainte de toate, Poetul să fie viu, atât de viu încât să aibă puterea de a face din el însuşi subiect de laborator, de cabinet literar, de examinat. Acesta, consideră că Autorul, indiferent de ipostaza artistică în care se află, poate fi mijloc de cunoaştere în sine. Conştient de evoluţia poeziei, Călin Vlasie, în cabinetul literar, se arată interesat de două aspecte şi anume: evoluţia psihicului uman şi evoluţia tehnicilor poetice, motiv pentru care, fără a se menaja, îşi analizează întreaga gândire creatoare. „O înţelegere a poeziei nu este posibilă fără o înţelegere superioară a psihismului care o generează în parte.(…) Vreau să mă cunosc din mine însumi, căci eu sunt identic cu mine însumi.(…) Poezia mea este a unui om viu, stabil prin intensitate, organic prin fragmentarism, sensibil prin judecată, particular prin general.”
Anii comunismului, aşa cum reiese din fragmentele de jurnal ale cărţii, dar şi din epistolele trimise către prieteni, iubite, scriitori sau critici literari, par să fi fost pentru poet anii groazei, asta pentru că, cenzura şi regimul politic instaurase sentimentul de sinucidere culturală. „De 5 ani şi jumătate nu am mai scris un vers. Nu doar mie mi se întâmplă. Mulţi (în special) optzecişti se plâng de acelaşi lucru. Nu am mai putut scrie pentru că nu mai credeam în nici o putere individuală, credeam că răul era veşnic şi alesesem, distruşi, sinuciderea, o formă de sinucidere.” Însă, în tot acest timp, Călin Vlasie se delecta, în cabinetul intim, din autori la care cu greu se ajungea: M. Heidegger, G. Berger, G. Papini, J. Grenier, P. Francastell, O. Wilde, etc. De la aceştia extrase ideile despre omul modern, orizonturile psihologiei, cele ale poeziei şi esteticii, precum şi cele ale criticii literare contemporane, idei pe care le-a fructificat întru construirea viziunii poetice.
În vremuri tulburi, poezia era considerată un mijloc de comunicare. Tinerii se întâlneau în ateliere literare (aici Cenaclul de Luni, Bucureşti) unde „dezbăteau” probleme legate de literatura contemporană, comunicare şi tehnologie. Omul contemporan, în viziunea autorului piteştean, avea nevoie de poezie, deoarece aceasta oferea, nu doar un alt proces de comunicare, cât şi „o posibilitate de psihism terapeutic”, ba chiar, o formă de rezistenţă în faţa regimului politic. Realitatea socială, odată cu descoperirea computerului, impunea o nouă abordare psihologică. Această abordare venea din cabinetele de lucru ale artiştilor. „Antichitatea a descoperit omul genetic, epoca modernă – un om concret atacat de propriile creaţii; epoca în care tocmai păşim, tehnologică, psihologică sau homologică, descoperă un om concret nevoit să se adapteze la noile creaţii.”
Poet sensibil şi cerebral, Călin Vlasie vede în sine modul de elaborare şi organizare a poeziei. Poezia se arată totodată a fi una cibernetică, odată ce aceasta ajunge să folosească, prin aşa zisele tehnici vizuale (electronice), computerul sau alte programe. Acest tip de poezie, autorul avut aici în discuţie, nu o condamnă, dar spune despre ea că nu primeşte întregul suport emoţional venit din partea poetului.
Generaţiile mai tinere, apar în imaginea eseistului, drept fabrici de imagini poetice. Asta pentru că „sunt mai aproape ca oricând, cu un minimum de inteligenţă, de a realiza imagini poetice sclipitoare.” Dar, dacă tânărul poet nu posedă cunoştinţe tehnice privind realizarea unui poem, sau dacă acesta nu are un bagaj de literatură, el apare ca un „jucător”, un perdant în faţa Poeziei. Adevărata poezie este cea care izvorăşte din Fiinţă, nu din inginerii textualiste, chiar dacă „viitorul ne învaţă să ne despovărăm de trup”. Cu toate acestea, Călin Vlasie apreciază faptul că poezia are nevoie de imagini, însă acestea trebuie construite în armonie cu Poezia, cu Lumea, şi chiar cu tehnologia. „Imagineria (apropiată şi ca structură fonetică de inginerie) este produsul propriu şi unic al poetului care nu trăieşte în mod absolut nici în lume, nici între cuvinte, nici în plan ideal, nici în plan real, nici în plan impersonal dar nici în plan personal, ci într-un laborator poetic populat cu fapte reale şi cuvinte supuse şi unele şi altele observaţiilor, problemelor, experienţelor şi experimentelor cele mai imprevizibile.” Chiar dacă în formă textualistă un poem rezultat în urma unui anume program-experiment, prin imagistică va surprinde, va şoca, el nu va reuşi să transmită cu adevărat mesajul intim al psihicului uman, fie acesta şi unul al finitudinii, al angoasei. „Un lucru, o fiinţă sunt produse finite, dar ce infinit complicate le precede! Poezia ca finitudine artistică este dintr-un punct de vedere mai puţin interesantă ca pregătirea finitudinii. Este ceea ce un calculator-poet nu va fi în stare niciodată.”
Mergând pe liniile poetice ale lui I. Barbu sau ale lui Rimbaud, autori care au avut mai multe cicluri de scriere întru Opera Poetică, Călin Vlasie găseşte că un autor poate avea „amnezie”, fenomen considerat necesar în actul creativ. Între ciclurile de creaţie, când se petrece „pauza” poetul se poate redescoperi sau, mai mult, se poate găsi într-o cu totul altă formulă. Această regăsire este posibilă doar dacă din criza de identitate izvorăşte Poezia, Fiinţa. „Mi-am dat seama că amnezia e un fenomen necesar în cadrul creativ, fireşte amnezia temporară: a trăi, a te uita, a te regăsi, a te regăsi mai ales atunci când te afli într-o stare critică extremă.” Într-o altă ordine de idei, poetul are, ca orice alt artist, „ciclul poetic al istoriei personale”, adică Simţul Poetic suportă mutaţii în raport cu evoluţia spirituală. Există, din acest motiv, autori care scriu doar până la o anumită vârstă. Este şi cazul celor doi poeţi amintiţi mai sus, pe care autorul nostru îi are în vedere. „Cazul lui Rimbaud şi cazul lui Ion Barbu nu sunt deloc accidentale, ci consecinţă firească şi posibilă a unei poetici potrivit căreia ciclul poetic al istoriei personale înseamnă noutate formală personală şi limitată: încercând noutatea formală, încetează şi poezia.” Practic apelul la limbajul matematic, formal, experimental, de laborator duce la dispariţia ciclurilor de creaţie şi în final la încetarea poeziei.